Ce mă fascineaza la rasişti

“De astia. Probabil este vorba despre primul pas: sensibilizarea. Urmeaza pasul al doilea: sa ne ceara bani, despagubiri, cladiri si alte alea. Romania n-a ucis! n-a ucis! n-a ucis! Cine este impotriva acestui dicton este ori idiot, ori tradator.”

Plec de la articolul acesta publicat astăzi in EvZ:

Materialul prezintă mărturia unui evreu român, scăpat din ghearele genocidului antonescian din timpul celui de-al 2-lea Război Mondial. Mult timp, chiar şi după 1989, subiectul acesta a fost tabu. Până şi la nivel oficial România a avut dificultăţi în a accepta realitatea istorică a pogroamelor. Acum, putem afirma că situaţia s-a normalizat, în linii generale, şi că se poate discuta deschis despre omuciderea colectivă din acele vremuri. Faptele sunt fapte şi mi se pare corect să fie prezentate ca atare. Nu mă preocupă în aceste rânduri filosofia istoriei, pentru că, deja, pe acest tărâm speculaţia îşi face loc cu uşurinţă. Rămânem la fapte.

Reacţiile cititorilor sunt, ca de fiecare dată, împărţite. Am ales un citat care mi s-a părut sugestiv din comentariile articolului. Însă, după cum v-aţi dat deja seama din titlu, aş dori să ne concentrăm atenţia asupra psihologiei rasistului.

Ceea ce mă frapează înainte de orice la rasist este dragostea lui de anonimat. El peferă să îşi verse frustrările de o manieră care să nu îi dezvăluie identitatea. Forumurile ziarelor online constituie un mediu ideal pentru aceasta. De aici o primă concluzie : rasistul tipic este dedublat lăuntric, în el se acumulează tensiuni pe care nu are cum să le descarce în mod sanogen, din cauza faptului că este prea slab. Exprimarea făţişă a opiniilor cere o tărie de caracter pe care rasistul nu o are. Dacă totuşi l-ai putea găsi undeva în carne şi oase, locul potrivit ar fi în gloată, în gaşcă sau orice altceva de genul acesta, pentru că gloata îi oferă atât anonimatul, cât şi fermitatea afectivă de care are nevoie.

Aspectele aceste rudimentare nu sunt vizibile doar în comportamentul rasistului, ci mai ales în gândirea lui. Între primitiv şi rasist sunt mari asemănări (S. Freud face o paralelă între primitiv şi nevrotic, deci din punctul acesta de vedere, rasismul ar putea fi considerat o nevroză) : incapacitate de abstractizare şi o logică empirică, simplistă, credulitatea, probleme în legate de modalitatea de exprimare a gândirii sub formele analică şi sintetică, incapacitatea de clasificare a noţiunilor şi conceptelor etc. Probabil că la origine se află mari deficienţe de cultură şi frustrarea existenţială. Probabil că există şi un profil sociologic al rasistului, însă, personal, nu am cunoştinţă despre acesta. Presupun că afectivitatea lui este blocată pe undeva înaintea adolescenţei, poate pe la 9 – 10 ani.

Iată încă un citat din puţurile gândirii de tip rasist, care ilustrează destul de bine aserţiunile anterioare:

“Esti un CRETIN stimabile, un CRETIN irecuperabil, NU a existat NICI un lagar "Antonescian", maresalul, a facut ceea ce era bine ptr tzara lui in acel moment si a facut exact ce trebuia, evreii pot sa urle cit vor, oamenii cu scaun la cap, evident ca NU au timp sa asculte prostiile si minciunile lorIntr-un fel ma bucura aceste articole mincinoase, sa le putem arata si tinerilor de ce minciuni - posibil de crezut de catre un om cu mintea normala - nt in stare evreii. Pe de alta parte , normal sa creasca in lume sentimentul de "antisemitism" fiindca numai daca citesti numele celor care au adus omenirea in criza actuala iti daii seama ca TOTZI sint din poporul "ales". In fond NU au fost iubiti niciodata si nicaieri , datorita caracterului lor infect, minciunile de fatza sint exemplu clar de ce ii uraste lumea :-))”

O scurtă paranteză. Am practicat sport la nivel internaţional mulţi ani. Pe vremea comunismului, datorită faptului că eram component al unei echipe militare, relaţiile noastre erau mai frecvente cu cei din lagărul comunist. Îmi amintesc şi acum cu neplăcere cum, oamenii din ţarile slavofone mai ales, strigau după noi când auzeau că suntem români: “curva Romania”. Am aflat destul de repede, era şi logic, ca în limbile acestea termenul “curva” are un sens mult mai agresiv decât în lb. Română. Mâi să fie, ne gândeam noi, ce tot strigă aştia după noi curva, că noi am trimis trupe să ajute la elibererea ţărilor lor spre sfârşitul WW2, ce or avea cu noi? Adevărul este că nici acum nu am un răspuns deplin la întrebarea respectivă, însă, după 1989, a devenit din ce în ce mai clar ce voiau să zică. Citatul de mai sus mi se pare o mostră a gândirii primitive. Să omori oameni nevinovaţi pentru a supravieţui... hm... sună mai curând ca legea junglei...

Însă, pentru a nu încheia într-un ton pesimist, iată, de pe acelaşi forum, un răspuns extrem de pertinent :

"Despre ororile comise impotriva lor, nu are sens sa mai vorbesc, am facut-o in primele trei episoade si mi-am atras nenumarate injurii pe forum.Va dati seama, daca eu, un roman nascut in Bucuresti iau apararea evreilor la 65 de ani dupa Holocaust si mi-ar lua gatul mii de oameni din cauza asta, ei bine, ce soarta as fi avut daca luam apararea unui evreu in 1944? M-ar fi impuscat in plina strada, imi dau seama de asta. Gandind lucrurile din perspectiva asta, nici nu are sens sa mai comentez situatia evreilor, mai ales femei si copii, oameni fara aparare. Numai in pielea lor sa nu fi fost...Dumnezeu sa-i ierte pe toti cei morti in acele groaznice timpuri..."

Noi toti am tras

Plec de la citatul acesta dintr-un comentariu la un articol pe Evz:

Noi toti am tras. Noi, cei care suntem sictiriti de toti cocalarii, nesimtitii, jegosii, smecherii de care nu mai ai loc pe trada, in metrou, autobuze, in trafic, in scara blocului. Cand politia, procuratura, judecatoria nu-si fac datoria, nu-i amendeaza [Citeste] si nu-i inchid pe toti cei certati cu bunul simt si cu legea, nu ramane decat sa ne facem singuri dreptate. La fel prin comune stapanite de tigani, romanii se razbuna cand ajung la capatul rabdarii, la fel si cu domnul politist din Galati. Sper ca va scapa, tara are nevoie de oameni ca el, care iau atitudine.Si atata timp cat nevasta lui Adrian Paunescu sau Ana Maria Strauss omoara oameni nevinovati si scapa nepedepsite, ar fi chiar culmea nesimtirii ca politistul sa fie inchis.

Daca aveţi timp, citiţi mai multe comentarii de acolo, vă garantez că merită. Pentru cei care nu au timp să citească, redau pe scurt filmul evenimentelor, aşa cum au fost prezentate prin presă. Un individ oarecare asculta muzică la volum foarte mare în maşina sa, ziua, în localitatea x. Un poliţist, care locuia în apropiere, deranjat de situaţie, merge să îl atenţioneze pe respectivul. Predictibil, se ajunge la ceartă. Poliţistul, în afara orelor de serviciu, părăseşte locul unde a avut loc disputa şi revine după circa 10 minute cu un pistol. De aici, lucrurile se precipită: din motive pe care doar el le ştie, poliţistul bagă 4 plumbi în burta preopinentului său, care iese din maşină şi încearcă să scape, luând-o la fugă. Justiţiarul nu e mulţumit doar cu atât, ci goleşte încărcătorul armei în capul şi toracele victimei de celelalte 2 gloanţe rămase. La scurt timp după incident, victima decedează în spital.

Incidentul nu mi-ar fi atras atenţia, deşi este primul caz de care aud, în mulţi ani, în care un "om al legii" execută un potential delincvent în stradă, ziua în amiaza mare, în văzul lumii, dacă nu aş fi întâlnit reacţia aprobatoare a majorităţii românilor. Această aprobare mi-a adus aminte de mineriade şi de populaţia care îi aplauda pe criminali.

Însă această identificare colectivă cu călăul, îmi reaminteşte de ceea ce aş numi "arhetipul nedreptăţii proclamate şi asumate de vulg în virtutea unor considerente personale", în desconsiderare totală faţă de valorile umane: dreptul la viaţă, dreptate, adevăr etc., aşa cum s-a manifestat cu circa 2.000 de ani în urmă, când o mulţime dezlănţuită striga: "Răstigneşte-L!". La fel şi atunci, oamenii şi-au asumat vina călăului: "Sângele Lui să vină asupra noastră şi asupra copiilor noştri". Şi a venit...

Da stimaţi conaţionali, voi aţi tras, şi voi o veţi trage. Sângele omului respectiv (căruia nu i-am văzut nici măcar o poză, nu-l cunosc), vinovat sau nu, habar n'am, rămâne peste toţi cei care vă identificaţi cu călăul, pentru ca a fost vărsat în mod criminal. Poate el este un fel de Barabas, cel care trebuia să moară, dar - dacă ar fi fost astfel - ar fi trebuit să moară după lege, nu ucis.

Aşa cum Domnul este răstignit simbolic de nelegiurile noastre, tot astfel - cum voi înşivă o spuneţi - aţi apăsat pe trăgaci. Voi aţi tras!

Stresul, prieten sau inamic?

În general, stresul este definit drept o stare neplacută, anormală, produsă organismului de un factor sau ansamblu de factori (definiţiile din dicţionare sunt tare inacurate, dar merită să aruncaţi o privire; nici wikipedia nu pare a sta foarte bine la capitolul acesta, însă informaţia este mai extensivă acolo). În ziua de azi, mai tot omu' se plânge că este stresat, mai ales că totul (stresul punctiform) se adaugă pe un fond de stres difuz, un soi de stres al vremurilor. Ce este adevărat şi ce este mit urban în toată povestea stresului?

Hans Selye a fost cel care a consacrat termenul "stres" în sensul în care îl utilizăm azi. Medic într-un spital din Praga în perioada interbelică, el a plecat de la observaţia că pacienţii din spital erau posomorâţi, acţionând ca după un pattern comun în activităţile de rutină comportamentală (mers, vorbit etc.); întrebarea pe care şi-a pus-o a fost: oare aceşti oameni sunt deprimaţi din cauză că sunt bolnavi sau sunt bolnavi ca o consecinţă a depresiei? (ulterior psihosomatica vine cu răspunsuri mai argumentate la această întrebare). Mai târziu, Selye ajunge să postuleze două tipuri de stres: eustresul, stres pozitiv, şi distres, stres negativ, ambele cu efecte fiziologice aproape identice. De aici, două concepte esenţiale pe care le dezvoltă: (1) energia profundă de adaptare, ca un rezervor energetic limitat genetic, a cărei epuizare echivalează cu pierderea homeostaziei şi încetarea vieţii şi (2) sindromul general de adaptare, care evidenţiază etapele de răspuns la stres ale organismului, finalizate cu epuizarea rezervelor de adaptare.

Distresul este totusi mai nociv pe termen lung pentru că organismul intră în acea stare de adaptare numită "luptă sau fugi", situaţie în care lobii frontali ai creierului sunt inactivi, răspunsurile de adaptare fiind preponderent reacţii reflexe, nu elaborări bazate pe cogniţie. Cei care conduceţi autovehicule în Bucureşti, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun, privind la comportamentul şoferilor în trafic (probabil că nişte maimuţele dresate, ar avea cam acelaşi tip de comportament, dar acesta este un alt fel de discurs).

Stresul pozitiv poate avea efect diferit, însă pentru ca lobii frontali să funcţioneze optim este nevoie de serotonină şi echilibru lăuntric. Activităţile spirituale, de exemplu rugăciunea, sunt remedii extrem de eficiente în faţa stresului, mai ales faţă de daunele pe termen lung pe care acesta le poate produce.

Concluzia este că nu avem nicio concluzie: stresul poate fi atât prieten cât şi duşman, contează modul în care ştim să valorizăm experienţele de viaţă. Însă nu uitaţi, distresul poate deveni un inamic teribil, dacă este scapat de sub control.

Cum sa omori aproape legal in Romania

Să încep prin a vă prezenta "reţeta" (pe care românii, de altfel, o cunosc bine, majoritatea din postura de vânat): îţi iei un 'jeepan' sau limuzină şi pleci la vânătoare în oraş. Ca să ai şanse maxime de "reuşită", îi ocheşti pe trecerile de pietoni, cu viteză cât mai mare, ca să nu aibă timp să te observe.

Cu oarece timp în urmă, un titlu din presă mi-a atras atenţia: o tânără din Republica Moldova a fost accidentată mortal pe trecerea de pietoni, pe Şoseaua Kiseleff din capitală, în mijlocul zilei. De ce îmi aduc aminte? Pentru că s-a scris atunci că a fost lasată să moară ca un câine (e doar o expresie, că mulţi îşi îngrijesc câinii şi au grijă ca aceştia să nu sufere când mor), deşi la faţa locului se afla şi poliţie, şi oameni etc. Cazul părea clar: o femeie la volanul unui autoturism, circulând cu circa dublul vitezei legale, a lovit-o pe tânără şi a proiectat-o prin aer cu capul de bodura scuarului care desparte sensurile de mers. În ochii oricărui judecător de pe lumea asta, nu existau circumstanţe atenuante.

Ce să vezi, însă. În presa de azi dau de articolul acesta. Departe de mine să fiu adeptul pedepselor radicale, mai ales în situaţiile în care răul nu se mai poate îndrepta, însă cred că trebuie să existe un minimum echilibru şi în sentinţă să se ţină cont şi de lege.

Toată media din Ro a vuit de indignare când cetăţeni străini au accidentat mortal români. Pe fata asta omorâtă fără să fi avut absolut nicio vină (poate în afara celei de a fi trecut graniţa României... devenită un fel de Absurdistan...) cine o apără?

Sigur, probabil că procuratura va declara recurs, şi în loc de 2 ani cu suspendare vinovatul va primi 3 ani cu suspendare, asta nu schimbă nimic. Iubiţii mei prieteni: vă rog să îmi spuneţi, gândesc eu greşit în cazul acesta sau este ceva în neregulă cu justiţia din România? Spuneşi-mi că sunt nebun şi că exagerez şi vă voi crede, mă voi linişti cu astfel articole, nu voi mai fi preocupat de vieţile altora.

Ah, să nu uit: pentru a beneficia de blândeţea justiţiei, trebuie să faci parte din grupa vânătorilor. Dacă nu, riscul e însutit. Puşcăriile din Ro sunt pline de găinari, care au luat ani grei de temniţă pentru furtul de găini, a vreunui ţaruş sau a altor nimicuri.

Opiniile şi credinţele 2

Amicii mei evoluţionişti se supără dacă le spun că la baza concepţiilor lor stă, de fapt, tot credinţa. Ei nu fac distincţia între erorile logice şi credinţa raţională. Credinţele gen "vârcolacii mănâncă luna" au la bază lipsa de informaţie cuplată cu o interpretare greşită a datelor disponibile. În general numim o asemenea concepţie o credinţă iraţională. Credinţa raţională este un sistem logic care include anumite premise nedovedite, care devin axiome sau dogme. Din acest punct de vedere (epistemologic să-i zicem), evoluţionismul şi creştinismul nu prezintă nicio deosebire. Repet, evoluţioniştii fanatici sunt scandalizaţi de această aserţiune: pur şi simplu ei nu realizează că sunt adepţii unui fundamentalism ştiinţific bazat pe erori logice. Darwinistul semi-doct va începe să-ţi înşire tot felul de basme despre Big Bang, aminoacizi şi genetică, făcând din toate o ciorbă din care nu pricepe prea multe.

Desigur, la polul opus, vei găsi fundamentalistul creştin, care va face o ciorbă similară din versete biblice şi basme populare. Asta înseamnă că desfiinţează extremiştii adevărul? Nicidecum! Adevărul va rănâne neschimbat, în pofida necunoaşterii lui. Tabla înmulţirii nu se va schimba, chiar dacă noi nu am cunoaşte-o. De ce "tabla înmulţirii a realităţii" a ajuns să fie strâmbă în mintea multor oameni? La întrebarea aceasta e greu de răspuns...

Realitatea este independentă şi adesea diferită de ideile din mintea noastră. Prin cunoaştere, în minte ajunge să se formeze o hartă care reprezintă mai mult sau mai puţin fidel realitatea. Această hartă nu este teritoriu (a se citi realitatea), ci doar reprezentarea lui. Dacă întâlniţi oameni rătăciţi, nu vă miraţi prea tare: lor anumite condiţii le-au favorizat scrierea unor hărţi distorsionate în minte.

Când harta aceasta ajunge să fie bine "tipărită", individul va lupta - uneori chiar şi până la moarte - pentru a îi păstra integritatea. Încercaţi să convingeţi un terorist musulman că după martiriu nu îl aşteaptă 70 de fecrioare în rai, şi veţi avea o mare problemă (tocmai pentru că cineva a avut grijă ănainte să îi pună în cap o "hartă" pe care apar şi cele 70 de fecioare...).

Cum putem lupta împotriva erorii şi a "erorilor de paradigmă"? Hm... greu de găsit soluţia optimă...

Opiniile şi credinţele

Povestea asta cu diferenţa dintre adevărul veritabil şi opinie există demult în conştiinţa europenilor. Suficient să v-o reamintesc din metafizica lui Platon, aşa cum o expune el în 'parabola peşterii'. Nu ştiu dacă Platon chiar a crezut ad literam în existenţa ontologică a ideilor sau, mai curand - ca şi mine - s-a referit la aceasta ca la o perfecţiune conceptuală, virtuală. Cert este că am preluat la nivel colectiv această concepţie, conform căreia doar cunoaşterea lumii ideale constituie adevăr, restul fiind doar părere (nu insist cu exemple).

Aceasta fiind moştenirea, nu mă miră că primii sociologi au acordat o importanţă deosebită studiului opiniilor şi credinţelor. Probabil că mulţi aţi citit lucrarea lui Gustave Le Bon cu acelaşi titlu ca această postare. Nu la ea am dorit să mă refer, dar m-am simţit dator să o menţionez, ca pe o piatră de hotar în sociologie. Probabil că fondatorii ştiinţelor sociale moderne au dorit - printre altele - să lovească direct în paradigma eclesiastică a vremii lor, chiar dacă nu toţi o afirmă explicit (alţii au fost mai preocupaţi să desfiinţeze biserica şi să o decredibilizeze total, dar asta este o altă poveste). Ei se află pe linia gândirii cu filosofia greacă, reînnodată de Renaştere şi "epoca luminilor", iar entuziasmul lor este vădit. Curentul umanist nu se lovise încă de cele două războaie mondiale, aşa că îi putem înţelege parţial pe exaltaţii de atunci, pe cei care glorificau raţiunea umană.

De fapt, introducerea de mai sus a fost doar pretextul de a introduce în discuţie problema pe care aş vrea să o discutăm: cum anume ajungem să cunoaştem, cum putem avea certitudinea că ideile, concepţiile, credinţele noastre sunt bazate pe realitate? Nu aspectele teoretice le pun în discuţie, ci cele practice, care adesea au un rol major în privinţa deciziilor cruciale din vieţile noastre. Permiteţi-mi să dau un exemplu: criza economică actuală a lovit mulţi oameni oneşti care, muncind zeci de ani, şi-au încredinţat veniturile pe mâinile (era să zic pe minţile... dar cred că tot cu mâinile şi-au îndesat banii deponenţilor în buzunare şi conturi personale, chiar dacă au bătut cu ele în tastaturile unor computere) unor entităţi care nu le-au mai returnat, şi nici nu o vor face vreodată, banii investiţi. Deci, omul a muncit toată viaţa, a facut economii cu anumite sacrificii, cu gândul la ziua când se va bucura de rodul muncii lui. El chiar a crezut că anumite instituţii nu doar că îi vor păstra banii, ci şi că îi vor returna înmulţiţi. Bine, dar această credinţă stă la baza economiei actuale: pe acest principiu funcţionează instituţii importante, precum băncile, ce să faci cu banii, să îi ţii la saltea? LOL

Prin urmare, a existat o "tradiţie" puternică, instituţionalizată, care i-a îndemnat să bage banii pe oriunde se pot înmulţi mai bine (asta îmi aduce aminte de Pinocchio, când vulpea a vrut să îi fure banii şi l-a pus să îi cultive pe câmp...), iar de partea cealaltă, recomandarea expresă de a nu strânge averi mari în această lume, deoarece rolul banilor este să circule şi să producă bunăstare întregii societăţi (nu Marx a zis asta, vă las să ghiciţi cine...). De fapt, dacă aveţi curiozitatea, căutaţi pe web ce a spus A. Toffler că reprezintă valoare în "valul al 4-lea" şi veţi afla că au mai spus-o şi alţii...

Este viaţa o loterie, care ţine de norocul să îţi iasă varianta câştigătoare? Vom discuta în continuare despre aceasta.

Limbajul şi persuasiunea 2

Cei mai mulţi dintre noi ne mulţumim ca o entitate oarecare să ne "ajusteze" mesajul, astfel încât să ne ni se umple taviţa de cerşetori cât mai mult şi repede. Putem fi chiar noi cei care să găsim o strategie mai bună, un mesaj mai eficient, un loc de cerşit mai bine plasat, iar dacă la sfârşitul zilei de cerşit randamentul a crescut, suntem mulţumiţi.

Înainte de distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70 AD, doi apostoli au fost interpelaţi de un cerşetor, bolnav cronic (olog din naştere), care îi implora din priviri să îi dea şi lui măcar un banuţ. Spre deosebire de ziaristul care i-a îmbunătăţit orbului metoda de cerşit, cei doi au o reacţie cu totul diferită: pur şi simplu îi oferă soluţia vindecării.

A Man Healed By Peter And John

View more OpenOffice presentations from David Walters.

Chiar dacă puterea vindecării nu este la noi, câţi ne gândim (ca să nu mai zic rugăm) pentru o soluţie radicală atunci când avem vreo problemă? Orbirea spirituală este un mare handicap, chiar dacă nu este recunoscut ca atare de nicio autoritate medicală. În loc de un mesaj de cerşit mai bun, eu vă propun să căutaţi soluţia veritabilă: vederea spirituală.