Mai mult despre ciclicitate

Cei care lucreaza cu copii – profesori, invatatori, medici etc. – ajung sa isi dea destul de rapid seama in ce masura un copil reflecta caracterul parintilor, fie prin gene ori prin educatie. De aceea romanul a scos vorba cu cei 7 ani de acasa, pentru ca atunci se imprima in personalitatea copilului influenta familiei in care creste. Exista tipologii de copii, e.g, rasfatatul, timidul, apaticul etc., de fapt tipuri de personalitati in germene, care te fac sa intelegi instant cam ce fel de mame au acestia.

Mult mai putin constientizata este relatia dintre personalitate si partenerul cu care tindem sa ne asociem, macar ca expresii precum « sacul si peticul », « cum e turcu’ si pistolu’ » circula in popor. “Spune-mi ce prieteni ai, ca sa iti spun cine esti” e cu atat mai valabila in cazul cuplului, pare logic. Sunt insa aspecte mai putin vizibile si aproape total ignorate in aceasta privinta. Cati ne gandim ca o femeie care are un barbat agresiv, are ea insasi multa agresivitate reprimata? Iar aceasta agresivitate este cumva expresia incapacitatii de a descarca anumite energii negative, din cauza unui soi de lasitate? Probabil ca destul de putini. Sau poate ma insel, ca romanu’ asa cum s-a nascut poet, s-a nascut si psiholog. Asa ca mine LOL.

Vorbeam de comportamentul de tip repetitiv, de ciclicitatea care ne bantuie perioade lungi din viata, care ar fi in legatura cu « teatrul copilariei ». Va amintiti cum Freud a ajuns sa asocieze isteria cu frustrarile sexuale, pe vremea cand frecventa anumite cercuri din Viena. Cum sa va spun, factologia l-a impins sa caute o explicatie. Tot asa, nu pentru ca am visat eu azi-noapte femei batute sau vieti irosite prin repetarea acelorasi erori ma inspira sa fac aceste afirmatii, ci observatiile din viata de zi cu zi.

Ar fi bine ca toate aceestea sa existe doar in imaginatia mea (mai putin bine pentru mine, probabil, dar ar fi un pret pe care l-as plati pentru bunastarea atator persoane chnuite de propriile fantasme), insa cateodata lucrurile pot lua o intorsatura tragica. Relativ recent, sotia unui prieten – care parea sa aiba o casnicie fericita – a mers pe calea ferata si s-a pus in fata trenului, o sinucidere violenta. Nu a mai interesat-o ca avea copii, ca era tanara, ca ajunsese la bunastare materiala, ci pur si simplu a clacat. Pai da, veti zice, a fost bolnava, i-a sarit o rotita, de aceea a facut-o. Eu nu neg. Ma intreb insa cati ar face o legatura intre gestul unei asemenea persoane si familie. Destul de putini. Ce ce putini? Pentru ca sotul e, sa zicem, un model de moralitate, sau pentru ca ii asigura tot ce avea nevoie, deci nu ar putea sa existe o legatura intre evenimentul funest si el.

Unii se vor grabi sa spuna : asa e viata, nu ai ce-i face. Oare asa sa fie ? Fatalitate ?

Ah, pornisem cu ciclicitatea si ma opresc aici cu eseul de fata. Urmarea in « episodul urmator »

Este aceasta dragoste?

Dragostea este o energie care trebuie consumata. Celalalt este doar pretextul, doar ecranul pe care avem ocazia sa ne proiectam filmul din suflet. Treptat, relatia incepe sa recompuna tacit teatrul copilariei, in care cei mari erau un fel de creaturi diferite, greu de inteles. Cautam ecranul ideal, scena perfecta, pe care sa se poata proiecta si juca toate secventele imprimate de trecut in fiinta noastra. Vine o vreme cand dincolo de imagine, vedem ecranul, dincolo de decor, scena. Asta poate fi un moment delicat. Cand ajungi sa vezi dincolo de filmul din mintea ta, inseamna a mai fi facut un pas in descoperirea realitatii.

Cam in sensul acesta trebuie intelese conceptele de anima si animus ca arhetipuri psihologice. Ele reprezinta cumva sinteza asteptarilor de la sexul opus, capata o energie de tip afectiv, sa zicem ca sunt investite, si au nevoie de un ecran, o scena pentru a se exterioriza. Fara partener, nu am putea vreodata sa ne confruntam cu aceste continuturi. Dar ce folos sa te confrunti cu ele? Macar ca ne ofera ocazia exorcizarii si tot sunt bune la ceva. Cine nu a concretizat in viata aceste predispozitii ramane bantuit cumva, de fantezia a ceea ce ar fi putut fi, de dorinta evadarii din ganduri; dar cum sa evadezi din ganduri prin ganduri?

O relatie epuizata de intregu-i potential este indubitabil preferabila asteptarii cufundate in fanstasme. In dragoste actiunea este motorul fericirii, iar alergarea dupa pereche este tinta, nu partenerul insusi. Energiile economisite prin solitudinea matrimoniala pot sublima. Asa putem avea mari artisti, genii sau modele de moralitate. Societatea are nevoie de toti, si de primii pentru ca specia sa se reproduca si de ceilalti pentru valorile care produc crestere colectiva, care dau plus-valoare umanitatii.

Cum afirmam in postarea anterioara, daca ti-ai gasit partenerul, acesta este intr-un anume sens oglinda sufletului tau, pentru ca arata ce anume cautai. Iar cautarea era coagulata in jurul valorilor tale, mai curand inculcate decat dobandite.

Exista o fatalitate in Eros, despre aceasta as dori sa vorbesc data viitoare.

later edit:
scuze pentru redundanta exprimarii, sunt randuri scrise "dal primo getto"