Depresia şi pesimismul 2

Ce este mai periculos: o bombă sau o idee fixă? Acum, depinde. Majoritatea veţi răspunde că bomba, din cauză că omoară oameni. Însă şi ideile omoară omoară oameni, nu la fel de direct, ba chiar aş putea spune că mai mulţi. E.g., câteva idei adânc intrate în mintea lui Hitler, au provocat nenumărate victime. O bombă o dezamorsezi, însă cum scoţi o idee fixă din mintea cuiva? Probabil că nicicum. Şansele de reuşită sunt foarte mici. Speranţe mai mari sunt în cazul bombei.

Iată că începem să realizăm cum o idee insignifiantă, are potenţialul, în funcţie de împrejurări, să se transforme într-o bombă. De exemplu, dacă Hitler ar fi fost un simplu soldat în război, ar fi anihilat câţiva inamici şi eventual decorat pentru asta. Dar din postura de Cancelar al unei forţe precum Germania, ideile sale au devenit letale la scară mondială. Puţini conştientizăm că răul pe care îl producem este la scară mică din simplul motiv că nu dispunem de o sferă de influenţă mai mare. Până nu demult, dacă Vodă dormea rău sau dacă i se năzărea, punea mâna pe sabie si tăia câteva căpăţâni, doar pentru că aşa avea el chef. Mulţi se rezmă să îşi chinuie familiile, să îşi bată nevestele etc. doar pentru că asta e aria lor de stăpânire LOL.

Acum am ajuns la ideea centrală a diadei depresie - pesimism: depresia o tratezi cu medicamente, însă pesimismul nu, tocmai din cauza faptului că acesta se hrăneşte din ideile ciudate pe care le putem avea în minte.

Antidotul şi opusul pesimismului nu este optimismul, ci credinţa. Între credinţă şi optimism, există o relaţie asemănătoare celei dintre depresie şi pesimism. Aveţi sau aţi avut în anturajul vostru persoane cărora atunci când încerci să le îmărtăşeşti o speranţă, un plan bun care ţi-a venit în minte, să ţi-a reteze din prima cu: "nu merge măi asta, n-ai nicio şansă, te asigur eu"? Dacă nu cunoaşteţi asemenea persoane, sunteţi fericiţi şi probabil deja aveţi o mentalitate sănătoasă, care îi ţine pe pesimiştii cronici la distanţă.

Music Video Code by Video music section video promo

Depresia şi pesimismul

O prietenă de familie mi-a spus azi la telefon că o maşină i-a lovit câinele - sărmanul (îl ştiu pe Bayard, un caniche extrem de vesel), are fractură de bazin şi încă nu se ştie cum va ieşi după acest accident. Doamna respectivă era foarte tristă din această pricină, lucru de înţeles. Nu mi-ar fi atras atât de mult atenţia acest incident, dacă nu aş fi cunoscut câte ceva din problemele pe care le-a avut în viaţă această femeie. Cu câţiva ani în urmă, i-a murit singurul băiat la vârsta de 6 ani într-un accident ecvestru (în timpul unui antrenament de echitaţie), accident destul de inexplicabil, dat fiind că instructorul se afla pe cal împreună cu fiul ei. Nu este greu de imaginat prin ce depresie a trecut sărmana. Acum, îmi dau seama că moartea lui Bayard i-ar reactiva simţământul disperării şi al neputinţei pe care l-a avut la moartea fiului.

Suntem obişnuiţi să îi considerăm pe cei care trec printr-o depresie un fel de nebuni, poate nu atât de incurabili ca pe cei atinşi de alte boli psihice. Privim la ei cu un fel de infailibilitate, ca şi cum noi am fi imuni pe veci în faţa unor astfel de probleme. Cu câţiva ani în urmă, în timp ce aşteptam la aeroport avionul în care se aflau cele mai dragi persoane din lume, la un moment dat am avut un fel de revelaţie: dacă s-ar intâmpla ceva cu acest avion (cum nu o dată s-a intâmplat cu alte curse aeriene în istoria aviaţiei), cred că nu aş rezista de durere, ceva m-ar sfâşia şi aş ajunge direct la balamuc. Din fericire totul a decurs bine, slavă Domnului, iar eu mă aflu în libertate LOL. Însă, de atunci obişnuiesc să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu mi-a dat în viaţă a mai multă durere decât aş fi putut suporta şi îl rog să mă ferească şi în viitor.

Cu ceva ani în urmă, deşi nu aveam licenţă în psihologie am fost admis la nişte cursuri universitare de vară pe tema psihoterapiei. Am învăţat multe lucruri pe care mai târziu le-am aprofundat cu pasiune. Ce vreau să spun este că teoriile cu privire la cauzele care pot face ca un individ să devină "disfuncţional" mi se păreau că oferă soluţii garantate la orice problemă sufletească. Este interesant că, după ce am trecut prin propriul "cuptor de foc" al suferinţei, am ajuns să gândesc mult diferit.

Ca unul care mulţi ani am privit lumea aceasta aproape exclisiv prin prisma paradigmelor freudiste şi jungiene, dar "vindecat" de ele LOL, aş dori să vă împărtăşesc câteva concluzii la care am ajuns, un fel de sumă a teoriei cu experienţa. Poate vă voi aduce în atenţie câteva aspecte din viaţa lui Freud mai puţin cunoscute, de fapt nu atât din viaţa lui, pentru că a fost un om destul de echilibrat mental, cât legate de istoricul impunerii psihanalizei ca şcoală majoră în psihologie