Ma pregatisem pentru partea a 2-a a expunerii unei conceptii particulare asupra psihologiei cuplului. Ca o paranteza, in postarea urmatoare voi puncta aspecte extrem de interesante, esentiale, in legatura cu subiectul respectiv. Din nefericire, un eveniment trist petrecut saptamana aceasta ma determina sa revin asupra unei tematici pe care am tot dezbatut-o pe blogurile si forumurile mele: depresia.
Spuneam ca depresia trebuie inteleasa ca o stare diferita de pesimism, in pofida faptului ca cele doua se intrepatrund pe alocuri. Voi incerca sa explic, pe scurt, de ce depresia este o boala ca orice boala si ca ea poate fi tratata in zilele noastre cu mult succes, in vreme ce cu pesimismul e o alta poveste, pe care poate o voi aborda in viitor.
In linii generale, in Romania oamenii nu sunt obisnuiti nici sa recunoasca depresia – in cazul lor sau al altora -, nici sa apeleze la ajutor specializat cand aceasta isi arata coltii. Explicatii pentru aceasta stare de fapt putem gasi o sumedenie, insa probabil ca primeaza lipsa educatiei specifice si, cred ca mai important, frica de stigmatizare, dupa ipotetica luare in evidenta in cadrul unui serviciu psihiatric. Asa ca omul stresat si deprimat, mai ales in aceste vremuri tulburi, duce adesea singur o lupta inegala cu un inamic mult mai puternic decat el si mai ales perfid, inamicul.
Cu catva timp in urma, un amic se tot plangea de diverse simptome neplacute, somatice. Dupa ce toate analizele i-au iesit bune, medicul a sugerat ca in spatele manifestarilor nedorite ale bolii s-ar putea afla probleme de ordin nervos, mai précis psihiatrice. Dar amicul meu a fost foarte fericit ca nu e bolnav, pentru ca partea cu nervii i se parea ceva nesemnificativ, ceva care nu ar avea cum sa il afecteze. Cam asta e conceptia generala. Insa de fapt capul e cel mai greu de tratat si multe boli fizice chiar de acolo incep.
Nu o cunosc pe Madalina Manole, nu ii cunosc muzica, dar m-a frapat faptul ca era vazuta ca o femeie de succes si ca aparent a fost pe picioare pana in seara dezastrului. Apoi am citit prin presa diverse opinii ale prietenilor ei care spuneau ca asta e, a fost dreptul ei sa isi ia viata.
Inainte sa ma mut din Bucuresti, un vecin de apartament – locuiam la etajul 6 – a sarit intr-o seara pe geam, pur si simplu in timp ce vorbea cu sotia; era un om linistit si muncitor. Bun, te intrebi, oare ce anume a facut ca acesti oameni sa se decida sa isi puna capat zilelor dintr-o data? Oare chiar apare un moment ca nu te mai poti controla? Banuiesc ca gandul acesta ii macina sau sperie pe multi.
Biserica in mod traditional considera ca sinucigasii i-au intors spatele lui Dumnezeu si, in consecinta, cel mai adesea le refuza serviciul religios de inmormantare. As vrea sa intelegem ca biserica nu ar putea sa aiba alta pozitie oficiala, pentru ca sinuciderea (ca si divortul) au un grad de contagiozitate ridicat, deci avem de-a face cu o incercare de a stopa din fasa o posibila epidemie de suicid.
Insa ce le este greu celor care ii judeca sau blameaza pe sinucigasi este faptul ca actul sinuciderii este un accident, intr-un fel similar cu orice alt accident, e.g., cel rutier. As dori sa dealiez cateva aspecte care reliefeaza acest adevar:
1. Starea de depresie se instaleaza in ani de zile. Factorii care favorizeaza dezvoltarea depresiei sunt diversi, incepand de la atitudinea pesimista fata de lume (in sensul de “cosmos”, World), continuand cu stilul de viata (sedentarism, alimentatie) si trecand prin tot felul de probleme: financiare, familiale etc. Semnele timpurii ale viitoarei depresii sunt discrete, tin de functiile aperceptive in primul rand, se poate remarca o deteriorare usoare a acestora, scad capacitatea de discernamant (tine de gandire), memoria, afectul (devine anergic), vointa poate fi slabita, bineinteles toate raportate le nivelul obisnuit al persoanei respective. O depresie netratata sau incorect tratata, poate aduce primele semne de dementa dupa circa 10 ani de la primele simptome (nu dau referinte bibliografie, e totusi un eseu). Nu in ultimul rand, gradul de insertie sociala este un indicator major al starii de sanatate mentala a unei persoane.
Regimurile alimentare unilaterale, dietele dupa ureche, un ritm haotic de viata dezechilibreaza biochimia creierului si favorizeaza depresia. Cresterea colesterolului, a glicemiei (o stare pre-diabetica) sunt factori etiologici dar si consecinte in cazul depresiei. Serotonina se sintetizeaza din triptofan si vitamina B6, dar in acest mecanism intra si forma activa a hormonului tiroidian (t3) si vitamina B12, deci atentie vegetarieni!
2. Cand semenele depresiei au devenit vizibile, cel mai adesea avem acest istoric lung al incubatiei bolii. Din acest moment, este vital ca bolnavul sa fie pus sub medicatie si tinut sub observatie. Statistic vorbind, in prima luna de tratament cu antidepresive, au loc cele mai multe sinucideri. Nu s-a dovedit pana acum in ce masura acestea ar avea vreo legatura cu medicatia insasi sau cu stadiul avansat al bolii, insa este posibil ca medicatia sa joace un rol in aceste cazuri (companiile farmaceutice si medicina alopata vor nega vehement orice legatura, oare ce de ? :D )
Este foarte posibil (de fapt chiar probabil) ca in aceasta perioada sa aiba loc pusee depresive de o intensitate deosebita. Multe antidepresive clasice au ca efect secundar scaderea presiunii arteriale, probabil ca la inceput, pana sa se adapteze cu medicatia, creierul nu se iriga la fel de bine ca inainte, de aici o posibila explicatie.
Madalina se pare ca avusese cu catva putin timp inainte o alta tentativa de suicid, posibil sa se fi aflat in prima luna de medicatie antidepresiva, deci ar fi vorba si de o neglijenta din partea celor care i-ar fi administrat tratamentul. Daca dupa prima tentativa nu a fost pusa sub tratament, cu atat mai grav!
Trebuie inteles ca in aceasta perioada pot aparea momente in care bolnavul sa incerce sa se sinucida fara a fi constient de aceasta, e un fel de forta mai presus de el (pentru chitibusari: va puteti duce la teoria economica a lui Freud, la thanatos, ar fi o explicatie). Daca persoana in cauza depaseste cu bine aceste momente, boala este invinsa si are toate sansele ca sa nu mai aiba vreodata ganduri sinucigase (bineinteles, tratamentul trebuie urmat dupa sfatul medicului).
3. Psihoterapia in orice faza a bolii constituie un mare avantaj si ofera sanse sporite pentru iesirea rapida din vrie. Personal, recomand compania prietenilor optimisti, o relaxare in aspectele existentiale si reevaluarea axiologica a vietii (incercati stilul de viata minimalist si veti intelege ce vreau sa spun).
In concluzie, Madalina a avut o lunga perioada de declin sufletesc, ma refer la nivelul perceptiei asupra vietii si asupra propriei ei persoane. Se pare ca anumite diete stricte au agravat nivelul depresiei si au grabit instalarea patologica a acesteia. Din nefericire, cei din anturajul ei nu au avut flerul de a citi dezamagirea din sufletul ei. Lipsa unui tratament adecvat sau a supravegherii calificate dupa prima tentativa de suicid sunt impardonabile pentru profesionistii care ar fi trebuit sa se ocupe de ea.
Madalina a trecut in eternitate ca un mare semn de intrebare, scris zidurile unei societati corupte, sau pe aburul framantarilor noastre vremelnice. Din pacate, se dovedeste ca si de aceasta data tragedia putea fi prevenita prin profesionalismul, grija si dragostea celor din jurul ei.
joi, 15 iulie 2010
sâmbătă, 27 februarie 2010
Mai mult despre ciclicitate
Cei care lucreaza cu copii – profesori, invatatori, medici etc. – ajung sa isi dea destul de rapid seama in ce masura un copil reflecta caracterul parintilor, fie prin gene ori prin educatie. De aceea romanul a scos vorba cu cei 7 ani de acasa, pentru ca atunci se imprima in personalitatea copilului influenta familiei in care creste. Exista tipologii de copii, e.g, rasfatatul, timidul, apaticul etc., de fapt tipuri de personalitati in germene, care te fac sa intelegi instant cam ce fel de mame au acestia.
Mult mai putin constientizata este relatia dintre personalitate si partenerul cu care tindem sa ne asociem, macar ca expresii precum « sacul si peticul », « cum e turcu’ si pistolu’ » circula in popor. “Spune-mi ce prieteni ai, ca sa iti spun cine esti” e cu atat mai valabila in cazul cuplului, pare logic. Sunt insa aspecte mai putin vizibile si aproape total ignorate in aceasta privinta. Cati ne gandim ca o femeie care are un barbat agresiv, are ea insasi multa agresivitate reprimata? Iar aceasta agresivitate este cumva expresia incapacitatii de a descarca anumite energii negative, din cauza unui soi de lasitate? Probabil ca destul de putini. Sau poate ma insel, ca romanu’ asa cum s-a nascut poet, s-a nascut si psiholog. Asa ca mine LOL.
Vorbeam de comportamentul de tip repetitiv, de ciclicitatea care ne bantuie perioade lungi din viata, care ar fi in legatura cu « teatrul copilariei ». Va amintiti cum Freud a ajuns sa asocieze isteria cu frustrarile sexuale, pe vremea cand frecventa anumite cercuri din Viena. Cum sa va spun, factologia l-a impins sa caute o explicatie. Tot asa, nu pentru ca am visat eu azi-noapte femei batute sau vieti irosite prin repetarea acelorasi erori ma inspira sa fac aceste afirmatii, ci observatiile din viata de zi cu zi.
Ar fi bine ca toate aceestea sa existe doar in imaginatia mea (mai putin bine pentru mine, probabil, dar ar fi un pret pe care l-as plati pentru bunastarea atator persoane chnuite de propriile fantasme), insa cateodata lucrurile pot lua o intorsatura tragica. Relativ recent, sotia unui prieten – care parea sa aiba o casnicie fericita – a mers pe calea ferata si s-a pus in fata trenului, o sinucidere violenta. Nu a mai interesat-o ca avea copii, ca era tanara, ca ajunsese la bunastare materiala, ci pur si simplu a clacat. Pai da, veti zice, a fost bolnava, i-a sarit o rotita, de aceea a facut-o. Eu nu neg. Ma intreb insa cati ar face o legatura intre gestul unei asemenea persoane si familie. Destul de putini. Ce ce putini? Pentru ca sotul e, sa zicem, un model de moralitate, sau pentru ca ii asigura tot ce avea nevoie, deci nu ar putea sa existe o legatura intre evenimentul funest si el.
Unii se vor grabi sa spuna : asa e viata, nu ai ce-i face. Oare asa sa fie ? Fatalitate ?
Ah, pornisem cu ciclicitatea si ma opresc aici cu eseul de fata. Urmarea in « episodul urmator »
Mult mai putin constientizata este relatia dintre personalitate si partenerul cu care tindem sa ne asociem, macar ca expresii precum « sacul si peticul », « cum e turcu’ si pistolu’ » circula in popor. “Spune-mi ce prieteni ai, ca sa iti spun cine esti” e cu atat mai valabila in cazul cuplului, pare logic. Sunt insa aspecte mai putin vizibile si aproape total ignorate in aceasta privinta. Cati ne gandim ca o femeie care are un barbat agresiv, are ea insasi multa agresivitate reprimata? Iar aceasta agresivitate este cumva expresia incapacitatii de a descarca anumite energii negative, din cauza unui soi de lasitate? Probabil ca destul de putini. Sau poate ma insel, ca romanu’ asa cum s-a nascut poet, s-a nascut si psiholog. Asa ca mine LOL.
Vorbeam de comportamentul de tip repetitiv, de ciclicitatea care ne bantuie perioade lungi din viata, care ar fi in legatura cu « teatrul copilariei ». Va amintiti cum Freud a ajuns sa asocieze isteria cu frustrarile sexuale, pe vremea cand frecventa anumite cercuri din Viena. Cum sa va spun, factologia l-a impins sa caute o explicatie. Tot asa, nu pentru ca am visat eu azi-noapte femei batute sau vieti irosite prin repetarea acelorasi erori ma inspira sa fac aceste afirmatii, ci observatiile din viata de zi cu zi.
Ar fi bine ca toate aceestea sa existe doar in imaginatia mea (mai putin bine pentru mine, probabil, dar ar fi un pret pe care l-as plati pentru bunastarea atator persoane chnuite de propriile fantasme), insa cateodata lucrurile pot lua o intorsatura tragica. Relativ recent, sotia unui prieten – care parea sa aiba o casnicie fericita – a mers pe calea ferata si s-a pus in fata trenului, o sinucidere violenta. Nu a mai interesat-o ca avea copii, ca era tanara, ca ajunsese la bunastare materiala, ci pur si simplu a clacat. Pai da, veti zice, a fost bolnava, i-a sarit o rotita, de aceea a facut-o. Eu nu neg. Ma intreb insa cati ar face o legatura intre gestul unei asemenea persoane si familie. Destul de putini. Ce ce putini? Pentru ca sotul e, sa zicem, un model de moralitate, sau pentru ca ii asigura tot ce avea nevoie, deci nu ar putea sa existe o legatura intre evenimentul funest si el.
Unii se vor grabi sa spuna : asa e viata, nu ai ce-i face. Oare asa sa fie ? Fatalitate ?
Ah, pornisem cu ciclicitatea si ma opresc aici cu eseul de fata. Urmarea in « episodul urmator »
vineri, 12 februarie 2010
Este aceasta dragoste?
Dragostea este o energie care trebuie consumata. Celalalt este doar pretextul, doar ecranul pe care avem ocazia sa ne proiectam filmul din suflet. Treptat, relatia incepe sa recompuna tacit teatrul copilariei, in care cei mari erau un fel de creaturi diferite, greu de inteles. Cautam ecranul ideal, scena perfecta, pe care sa se poata proiecta si juca toate secventele imprimate de trecut in fiinta noastra. Vine o vreme cand dincolo de imagine, vedem ecranul, dincolo de decor, scena. Asta poate fi un moment delicat. Cand ajungi sa vezi dincolo de filmul din mintea ta, inseamna a mai fi facut un pas in descoperirea realitatii.
Cam in sensul acesta trebuie intelese conceptele de anima si animus ca arhetipuri psihologice. Ele reprezinta cumva sinteza asteptarilor de la sexul opus, capata o energie de tip afectiv, sa zicem ca sunt investite, si au nevoie de un ecran, o scena pentru a se exterioriza. Fara partener, nu am putea vreodata sa ne confruntam cu aceste continuturi. Dar ce folos sa te confrunti cu ele? Macar ca ne ofera ocazia exorcizarii si tot sunt bune la ceva. Cine nu a concretizat in viata aceste predispozitii ramane bantuit cumva, de fantezia a ceea ce ar fi putut fi, de dorinta evadarii din ganduri; dar cum sa evadezi din ganduri prin ganduri?
O relatie epuizata de intregu-i potential este indubitabil preferabila asteptarii cufundate in fanstasme. In dragoste actiunea este motorul fericirii, iar alergarea dupa pereche este tinta, nu partenerul insusi. Energiile economisite prin solitudinea matrimoniala pot sublima. Asa putem avea mari artisti, genii sau modele de moralitate. Societatea are nevoie de toti, si de primii pentru ca specia sa se reproduca si de ceilalti pentru valorile care produc crestere colectiva, care dau plus-valoare umanitatii.
Cum afirmam in postarea anterioara, daca ti-ai gasit partenerul, acesta este intr-un anume sens oglinda sufletului tau, pentru ca arata ce anume cautai. Iar cautarea era coagulata in jurul valorilor tale, mai curand inculcate decat dobandite.
Exista o fatalitate in Eros, despre aceasta as dori sa vorbesc data viitoare.
later edit:
scuze pentru redundanta exprimarii, sunt randuri scrise "dal primo getto"
Cam in sensul acesta trebuie intelese conceptele de anima si animus ca arhetipuri psihologice. Ele reprezinta cumva sinteza asteptarilor de la sexul opus, capata o energie de tip afectiv, sa zicem ca sunt investite, si au nevoie de un ecran, o scena pentru a se exterioriza. Fara partener, nu am putea vreodata sa ne confruntam cu aceste continuturi. Dar ce folos sa te confrunti cu ele? Macar ca ne ofera ocazia exorcizarii si tot sunt bune la ceva. Cine nu a concretizat in viata aceste predispozitii ramane bantuit cumva, de fantezia a ceea ce ar fi putut fi, de dorinta evadarii din ganduri; dar cum sa evadezi din ganduri prin ganduri?
O relatie epuizata de intregu-i potential este indubitabil preferabila asteptarii cufundate in fanstasme. In dragoste actiunea este motorul fericirii, iar alergarea dupa pereche este tinta, nu partenerul insusi. Energiile economisite prin solitudinea matrimoniala pot sublima. Asa putem avea mari artisti, genii sau modele de moralitate. Societatea are nevoie de toti, si de primii pentru ca specia sa se reproduca si de ceilalti pentru valorile care produc crestere colectiva, care dau plus-valoare umanitatii.
Cum afirmam in postarea anterioara, daca ti-ai gasit partenerul, acesta este intr-un anume sens oglinda sufletului tau, pentru ca arata ce anume cautai. Iar cautarea era coagulata in jurul valorilor tale, mai curand inculcate decat dobandite.
Exista o fatalitate in Eros, despre aceasta as dori sa vorbesc data viitoare.
later edit:
scuze pentru redundanta exprimarii, sunt randuri scrise "dal primo getto"
joi, 20 august 2009
Ce mă fascineaza la rasişti
“De astia. Probabil este vorba despre primul pas: sensibilizarea. Urmeaza pasul al doilea: sa ne ceara bani, despagubiri, cladiri si alte alea. Romania n-a ucis! n-a ucis! n-a ucis! Cine este impotriva acestui dicton este ori idiot, ori tradator.”
Plec de la articolul acesta publicat astăzi in EvZ:
Materialul prezintă mărturia unui evreu român, scăpat din ghearele genocidului antonescian din timpul celui de-al 2-lea Război Mondial. Mult timp, chiar şi după 1989, subiectul acesta a fost tabu. Până şi la nivel oficial România a avut dificultăţi în a accepta realitatea istorică a pogroamelor. Acum, putem afirma că situaţia s-a normalizat, în linii generale, şi că se poate discuta deschis despre omuciderea colectivă din acele vremuri. Faptele sunt fapte şi mi se pare corect să fie prezentate ca atare. Nu mă preocupă în aceste rânduri filosofia istoriei, pentru că, deja, pe acest tărâm speculaţia îşi face loc cu uşurinţă. Rămânem la fapte.
Reacţiile cititorilor sunt, ca de fiecare dată, împărţite. Am ales un citat care mi s-a părut sugestiv din comentariile articolului. Însă, după cum v-aţi dat deja seama din titlu, aş dori să ne concentrăm atenţia asupra psihologiei rasistului.
Ceea ce mă frapează înainte de orice la rasist este dragostea lui de anonimat. El peferă să îşi verse frustrările de o manieră care să nu îi dezvăluie identitatea. Forumurile ziarelor online constituie un mediu ideal pentru aceasta. De aici o primă concluzie : rasistul tipic este dedublat lăuntric, în el se acumulează tensiuni pe care nu are cum să le descarce în mod sanogen, din cauza faptului că este prea slab. Exprimarea făţişă a opiniilor cere o tărie de caracter pe care rasistul nu o are. Dacă totuşi l-ai putea găsi undeva în carne şi oase, locul potrivit ar fi în gloată, în gaşcă sau orice altceva de genul acesta, pentru că gloata îi oferă atât anonimatul, cât şi fermitatea afectivă de care are nevoie.
Aspectele aceste rudimentare nu sunt vizibile doar în comportamentul rasistului, ci mai ales în gândirea lui. Între primitiv şi rasist sunt mari asemănări (S. Freud face o paralelă între primitiv şi nevrotic, deci din punctul acesta de vedere, rasismul ar putea fi considerat o nevroză) : incapacitate de abstractizare şi o logică empirică, simplistă, credulitatea, probleme în legate de modalitatea de exprimare a gândirii sub formele analică şi sintetică, incapacitatea de clasificare a noţiunilor şi conceptelor etc. Probabil că la origine se află mari deficienţe de cultură şi frustrarea existenţială. Probabil că există şi un profil sociologic al rasistului, însă, personal, nu am cunoştinţă despre acesta. Presupun că afectivitatea lui este blocată pe undeva înaintea adolescenţei, poate pe la 9 – 10 ani.
Iată încă un citat din puţurile gândirii de tip rasist, care ilustrează destul de bine aserţiunile anterioare:
“Esti un CRETIN stimabile, un CRETIN irecuperabil, NU a existat NICI un lagar "Antonescian", maresalul, a facut ceea ce era bine ptr tzara lui in acel moment si a facut exact ce trebuia, evreii pot sa urle cit vor, oamenii cu scaun la cap, evident ca NU au timp sa asculte prostiile si minciunile lorIntr-un fel ma bucura aceste articole mincinoase, sa le putem arata si tinerilor de ce minciuni - posibil de crezut de catre un om cu mintea normala - nt in stare evreii. Pe de alta parte , normal sa creasca in lume sentimentul de "antisemitism" fiindca numai daca citesti numele celor care au adus omenirea in criza actuala iti daii seama ca TOTZI sint din poporul "ales". In fond NU au fost iubiti niciodata si nicaieri , datorita caracterului lor infect, minciunile de fatza sint exemplu clar de ce ii uraste lumea :-))”
O scurtă paranteză. Am practicat sport la nivel internaţional mulţi ani. Pe vremea comunismului, datorită faptului că eram component al unei echipe militare, relaţiile noastre erau mai frecvente cu cei din lagărul comunist. Îmi amintesc şi acum cu neplăcere cum, oamenii din ţarile slavofone mai ales, strigau după noi când auzeau că suntem români: “curva Romania”. Am aflat destul de repede, era şi logic, ca în limbile acestea termenul “curva” are un sens mult mai agresiv decât în lb. Română. Mâi să fie, ne gândeam noi, ce tot strigă aştia după noi curva, că noi am trimis trupe să ajute la elibererea ţărilor lor spre sfârşitul WW2, ce or avea cu noi? Adevărul este că nici acum nu am un răspuns deplin la întrebarea respectivă, însă, după 1989, a devenit din ce în ce mai clar ce voiau să zică. Citatul de mai sus mi se pare o mostră a gândirii primitive. Să omori oameni nevinovaţi pentru a supravieţui... hm... sună mai curând ca legea junglei...
Însă, pentru a nu încheia într-un ton pesimist, iată, de pe acelaşi forum, un răspuns extrem de pertinent :
"Despre ororile comise impotriva lor, nu are sens sa mai vorbesc, am facut-o in primele trei episoade si mi-am atras nenumarate injurii pe forum.Va dati seama, daca eu, un roman nascut in Bucuresti iau apararea evreilor la 65 de ani dupa Holocaust si mi-ar lua gatul mii de oameni din cauza asta, ei bine, ce soarta as fi avut daca luam apararea unui evreu in 1944? M-ar fi impuscat in plina strada, imi dau seama de asta. Gandind lucrurile din perspectiva asta, nici nu are sens sa mai comentez situatia evreilor, mai ales femei si copii, oameni fara aparare. Numai in pielea lor sa nu fi fost...Dumnezeu sa-i ierte pe toti cei morti in acele groaznice timpuri..."
marți, 4 august 2009
Noi toti am tras
Plec de la citatul acesta dintr-un comentariu la un articol pe Evz:
Noi toti am tras. Noi, cei care suntem sictiriti de toti cocalarii, nesimtitii, jegosii, smecherii de care nu mai ai loc pe trada, in metrou, autobuze, in trafic, in scara blocului. Cand politia, procuratura, judecatoria nu-si fac datoria, nu-i amendeaza si nu-i inchid pe toti cei certati cu bunul simt si cu legea, nu ramane decat sa ne facem singuri dreptate. La fel prin comune stapanite de tigani, romanii se razbuna cand ajung la capatul rabdarii, la fel si cu domnul politist din Galati. Sper ca va scapa, tara are nevoie de oameni ca el, care iau atitudine.Si atata timp cat nevasta lui Adrian Paunescu sau Ana Maria Strauss omoara oameni nevinovati si scapa nepedepsite, ar fi chiar culmea nesimtirii ca politistul sa fie inchis.
Incidentul nu mi-ar fi atras atenţia, deşi este primul caz de care aud, în mulţi ani, în care un "om al legii" execută un potential delincvent în stradă, ziua în amiaza mare, în văzul lumii, dacă nu aş fi întâlnit reacţia aprobatoare a majorităţii românilor. Această aprobare mi-a adus aminte de mineriade şi de populaţia care îi aplauda pe criminali.
Însă această identificare colectivă cu călăul, îmi reaminteşte de ceea ce aş numi "arhetipul nedreptăţii proclamate şi asumate de vulg în virtutea unor considerente personale", în desconsiderare totală faţă de valorile umane: dreptul la viaţă, dreptate, adevăr etc., aşa cum s-a manifestat cu circa 2.000 de ani în urmă, când o mulţime dezlănţuită striga: "Răstigneşte-L!". La fel şi atunci, oamenii şi-au asumat vina călăului: "Sângele Lui să vină asupra noastră şi asupra copiilor noştri". Şi a venit...
Da stimaţi conaţionali, voi aţi tras, şi voi o veţi trage. Sângele omului respectiv (căruia nu i-am văzut nici măcar o poză, nu-l cunosc), vinovat sau nu, habar n'am, rămâne peste toţi cei care vă identificaţi cu călăul, pentru ca a fost vărsat în mod criminal. Poate el este un fel de Barabas, cel care trebuia să moară, dar - dacă ar fi fost astfel - ar fi trebuit să moară după lege, nu ucis.
Aşa cum Domnul este răstignit simbolic de nelegiurile noastre, tot astfel - cum voi înşivă o spuneţi - aţi apăsat pe trăgaci. Voi aţi tras!
marți, 7 iulie 2009
Stresul, prieten sau inamic?
În general, stresul este definit drept o stare neplacută, anormală, produsă organismului de un factor sau ansamblu de factori (definiţiile din dicţionare sunt tare inacurate, dar merită să aruncaţi o privire; nici wikipedia nu pare a sta foarte bine la capitolul acesta, însă informaţia este mai extensivă acolo). În ziua de azi, mai tot omu' se plânge că este stresat, mai ales că totul (stresul punctiform) se adaugă pe un fond de stres difuz, un soi de stres al vremurilor. Ce este adevărat şi ce este mit urban în toată povestea stresului?
Hans Selye a fost cel care a consacrat termenul "stres" în sensul în care îl utilizăm azi. Medic într-un spital din Praga în perioada interbelică, el a plecat de la observaţia că pacienţii din spital erau posomorâţi, acţionând ca după un pattern comun în activităţile de rutină comportamentală (mers, vorbit etc.); întrebarea pe care şi-a pus-o a fost: oare aceşti oameni sunt deprimaţi din cauză că sunt bolnavi sau sunt bolnavi ca o consecinţă a depresiei? (ulterior psihosomatica vine cu răspunsuri mai argumentate la această întrebare). Mai târziu, Selye ajunge să postuleze două tipuri de stres: eustresul, stres pozitiv, şi distres, stres negativ, ambele cu efecte fiziologice aproape identice. De aici, două concepte esenţiale pe care le dezvoltă: (1) energia profundă de adaptare, ca un rezervor energetic limitat genetic, a cărei epuizare echivalează cu pierderea homeostaziei şi încetarea vieţii şi (2) sindromul general de adaptare, care evidenţiază etapele de răspuns la stres ale organismului, finalizate cu epuizarea rezervelor de adaptare.
Distresul este totusi mai nociv pe termen lung pentru că organismul intră în acea stare de adaptare numită "luptă sau fugi", situaţie în care lobii frontali ai creierului sunt inactivi, răspunsurile de adaptare fiind preponderent reacţii reflexe, nu elaborări bazate pe cogniţie. Cei care conduceţi autovehicule în Bucureşti, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun, privind la comportamentul şoferilor în trafic (probabil că nişte maimuţele dresate, ar avea cam acelaşi tip de comportament, dar acesta este un alt fel de discurs).
Stresul pozitiv poate avea efect diferit, însă pentru ca lobii frontali să funcţioneze optim este nevoie de serotonină şi echilibru lăuntric. Activităţile spirituale, de exemplu rugăciunea, sunt remedii extrem de eficiente în faţa stresului, mai ales faţă de daunele pe termen lung pe care acesta le poate produce.
Concluzia este că nu avem nicio concluzie: stresul poate fi atât prieten cât şi duşman, contează modul în care ştim să valorizăm experienţele de viaţă. Însă nu uitaţi, distresul poate deveni un inamic teribil, dacă este scapat de sub control.
Hans Selye a fost cel care a consacrat termenul "stres" în sensul în care îl utilizăm azi. Medic într-un spital din Praga în perioada interbelică, el a plecat de la observaţia că pacienţii din spital erau posomorâţi, acţionând ca după un pattern comun în activităţile de rutină comportamentală (mers, vorbit etc.); întrebarea pe care şi-a pus-o a fost: oare aceşti oameni sunt deprimaţi din cauză că sunt bolnavi sau sunt bolnavi ca o consecinţă a depresiei? (ulterior psihosomatica vine cu răspunsuri mai argumentate la această întrebare). Mai târziu, Selye ajunge să postuleze două tipuri de stres: eustresul, stres pozitiv, şi distres, stres negativ, ambele cu efecte fiziologice aproape identice. De aici, două concepte esenţiale pe care le dezvoltă: (1) energia profundă de adaptare, ca un rezervor energetic limitat genetic, a cărei epuizare echivalează cu pierderea homeostaziei şi încetarea vieţii şi (2) sindromul general de adaptare, care evidenţiază etapele de răspuns la stres ale organismului, finalizate cu epuizarea rezervelor de adaptare.
Distresul este totusi mai nociv pe termen lung pentru că organismul intră în acea stare de adaptare numită "luptă sau fugi", situaţie în care lobii frontali ai creierului sunt inactivi, răspunsurile de adaptare fiind preponderent reacţii reflexe, nu elaborări bazate pe cogniţie. Cei care conduceţi autovehicule în Bucureşti, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun, privind la comportamentul şoferilor în trafic (probabil că nişte maimuţele dresate, ar avea cam acelaşi tip de comportament, dar acesta este un alt fel de discurs).
Stresul pozitiv poate avea efect diferit, însă pentru ca lobii frontali să funcţioneze optim este nevoie de serotonină şi echilibru lăuntric. Activităţile spirituale, de exemplu rugăciunea, sunt remedii extrem de eficiente în faţa stresului, mai ales faţă de daunele pe termen lung pe care acesta le poate produce.
Concluzia este că nu avem nicio concluzie: stresul poate fi atât prieten cât şi duşman, contează modul în care ştim să valorizăm experienţele de viaţă. Însă nu uitaţi, distresul poate deveni un inamic teribil, dacă este scapat de sub control.
miercuri, 1 iulie 2009
Cum sa omori aproape legal in Romania
Să încep prin a vă prezenta "reţeta" (pe care românii, de altfel, o cunosc bine, majoritatea din postura de vânat): îţi iei un 'jeepan' sau limuzină şi pleci la vânătoare în oraş. Ca să ai şanse maxime de "reuşită", îi ocheşti pe trecerile de pietoni, cu viteză cât mai mare, ca să nu aibă timp să te observe.
Cu oarece timp în urmă, un titlu din presă mi-a atras atenţia: o tânără din Republica Moldova a fost accidentată mortal pe trecerea de pietoni, pe Şoseaua Kiseleff din capitală, în mijlocul zilei. De ce îmi aduc aminte? Pentru că s-a scris atunci că a fost lasată să moară ca un câine (e doar o expresie, că mulţi îşi îngrijesc câinii şi au grijă ca aceştia să nu sufere când mor), deşi la faţa locului se afla şi poliţie, şi oameni etc. Cazul părea clar: o femeie la volanul unui autoturism, circulând cu circa dublul vitezei legale, a lovit-o pe tânără şi a proiectat-o prin aer cu capul de bodura scuarului care desparte sensurile de mers. În ochii oricărui judecător de pe lumea asta, nu existau circumstanţe atenuante.
Ce să vezi, însă. În presa de azi dau de articolul acesta. Departe de mine să fiu adeptul pedepselor radicale, mai ales în situaţiile în care răul nu se mai poate îndrepta, însă cred că trebuie să existe un minimum echilibru şi în sentinţă să se ţină cont şi de lege.
Toată media din Ro a vuit de indignare când cetăţeni străini au accidentat mortal români. Pe fata asta omorâtă fără să fi avut absolut nicio vină (poate în afara celei de a fi trecut graniţa României... devenită un fel de Absurdistan...) cine o apără?
Sigur, probabil că procuratura va declara recurs, şi în loc de 2 ani cu suspendare vinovatul va primi 3 ani cu suspendare, asta nu schimbă nimic. Iubiţii mei prieteni: vă rog să îmi spuneţi, gândesc eu greşit în cazul acesta sau este ceva în neregulă cu justiţia din România? Spuneşi-mi că sunt nebun şi că exagerez şi vă voi crede, mă voi linişti cu astfel articole, nu voi mai fi preocupat de vieţile altora.
Ah, să nu uit: pentru a beneficia de blândeţea justiţiei, trebuie să faci parte din grupa vânătorilor. Dacă nu, riscul e însutit. Puşcăriile din Ro sunt pline de găinari, care au luat ani grei de temniţă pentru furtul de găini, a vreunui ţaruş sau a altor nimicuri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)