Stresul, prieten sau inamic?

În general, stresul este definit drept o stare neplacută, anormală, produsă organismului de un factor sau ansamblu de factori (definiţiile din dicţionare sunt tare inacurate, dar merită să aruncaţi o privire; nici wikipedia nu pare a sta foarte bine la capitolul acesta, însă informaţia este mai extensivă acolo). În ziua de azi, mai tot omu' se plânge că este stresat, mai ales că totul (stresul punctiform) se adaugă pe un fond de stres difuz, un soi de stres al vremurilor. Ce este adevărat şi ce este mit urban în toată povestea stresului?

Hans Selye a fost cel care a consacrat termenul "stres" în sensul în care îl utilizăm azi. Medic într-un spital din Praga în perioada interbelică, el a plecat de la observaţia că pacienţii din spital erau posomorâţi, acţionând ca după un pattern comun în activităţile de rutină comportamentală (mers, vorbit etc.); întrebarea pe care şi-a pus-o a fost: oare aceşti oameni sunt deprimaţi din cauză că sunt bolnavi sau sunt bolnavi ca o consecinţă a depresiei? (ulterior psihosomatica vine cu răspunsuri mai argumentate la această întrebare). Mai târziu, Selye ajunge să postuleze două tipuri de stres: eustresul, stres pozitiv, şi distres, stres negativ, ambele cu efecte fiziologice aproape identice. De aici, două concepte esenţiale pe care le dezvoltă: (1) energia profundă de adaptare, ca un rezervor energetic limitat genetic, a cărei epuizare echivalează cu pierderea homeostaziei şi încetarea vieţii şi (2) sindromul general de adaptare, care evidenţiază etapele de răspuns la stres ale organismului, finalizate cu epuizarea rezervelor de adaptare.

Distresul este totusi mai nociv pe termen lung pentru că organismul intră în acea stare de adaptare numită "luptă sau fugi", situaţie în care lobii frontali ai creierului sunt inactivi, răspunsurile de adaptare fiind preponderent reacţii reflexe, nu elaborări bazate pe cogniţie. Cei care conduceţi autovehicule în Bucureşti, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun, privind la comportamentul şoferilor în trafic (probabil că nişte maimuţele dresate, ar avea cam acelaşi tip de comportament, dar acesta este un alt fel de discurs).

Stresul pozitiv poate avea efect diferit, însă pentru ca lobii frontali să funcţioneze optim este nevoie de serotonină şi echilibru lăuntric. Activităţile spirituale, de exemplu rugăciunea, sunt remedii extrem de eficiente în faţa stresului, mai ales faţă de daunele pe termen lung pe care acesta le poate produce.

Concluzia este că nu avem nicio concluzie: stresul poate fi atât prieten cât şi duşman, contează modul în care ştim să valorizăm experienţele de viaţă. Însă nu uitaţi, distresul poate deveni un inamic teribil, dacă este scapat de sub control.

Cum sa omori aproape legal in Romania

Să încep prin a vă prezenta "reţeta" (pe care românii, de altfel, o cunosc bine, majoritatea din postura de vânat): îţi iei un 'jeepan' sau limuzină şi pleci la vânătoare în oraş. Ca să ai şanse maxime de "reuşită", îi ocheşti pe trecerile de pietoni, cu viteză cât mai mare, ca să nu aibă timp să te observe.

Cu oarece timp în urmă, un titlu din presă mi-a atras atenţia: o tânără din Republica Moldova a fost accidentată mortal pe trecerea de pietoni, pe Şoseaua Kiseleff din capitală, în mijlocul zilei. De ce îmi aduc aminte? Pentru că s-a scris atunci că a fost lasată să moară ca un câine (e doar o expresie, că mulţi îşi îngrijesc câinii şi au grijă ca aceştia să nu sufere când mor), deşi la faţa locului se afla şi poliţie, şi oameni etc. Cazul părea clar: o femeie la volanul unui autoturism, circulând cu circa dublul vitezei legale, a lovit-o pe tânără şi a proiectat-o prin aer cu capul de bodura scuarului care desparte sensurile de mers. În ochii oricărui judecător de pe lumea asta, nu existau circumstanţe atenuante.

Ce să vezi, însă. În presa de azi dau de articolul acesta. Departe de mine să fiu adeptul pedepselor radicale, mai ales în situaţiile în care răul nu se mai poate îndrepta, însă cred că trebuie să existe un minimum echilibru şi în sentinţă să se ţină cont şi de lege.

Toată media din Ro a vuit de indignare când cetăţeni străini au accidentat mortal români. Pe fata asta omorâtă fără să fi avut absolut nicio vină (poate în afara celei de a fi trecut graniţa României... devenită un fel de Absurdistan...) cine o apără?

Sigur, probabil că procuratura va declara recurs, şi în loc de 2 ani cu suspendare vinovatul va primi 3 ani cu suspendare, asta nu schimbă nimic. Iubiţii mei prieteni: vă rog să îmi spuneţi, gândesc eu greşit în cazul acesta sau este ceva în neregulă cu justiţia din România? Spuneşi-mi că sunt nebun şi că exagerez şi vă voi crede, mă voi linişti cu astfel articole, nu voi mai fi preocupat de vieţile altora.

Ah, să nu uit: pentru a beneficia de blândeţea justiţiei, trebuie să faci parte din grupa vânătorilor. Dacă nu, riscul e însutit. Puşcăriile din Ro sunt pline de găinari, care au luat ani grei de temniţă pentru furtul de găini, a vreunui ţaruş sau a altor nimicuri.

Opiniile şi credinţele 2

Amicii mei evoluţionişti se supără dacă le spun că la baza concepţiilor lor stă, de fapt, tot credinţa. Ei nu fac distincţia între erorile logice şi credinţa raţională. Credinţele gen "vârcolacii mănâncă luna" au la bază lipsa de informaţie cuplată cu o interpretare greşită a datelor disponibile. În general numim o asemenea concepţie o credinţă iraţională. Credinţa raţională este un sistem logic care include anumite premise nedovedite, care devin axiome sau dogme. Din acest punct de vedere (epistemologic să-i zicem), evoluţionismul şi creştinismul nu prezintă nicio deosebire. Repet, evoluţioniştii fanatici sunt scandalizaţi de această aserţiune: pur şi simplu ei nu realizează că sunt adepţii unui fundamentalism ştiinţific bazat pe erori logice. Darwinistul semi-doct va începe să-ţi înşire tot felul de basme despre Big Bang, aminoacizi şi genetică, făcând din toate o ciorbă din care nu pricepe prea multe.

Desigur, la polul opus, vei găsi fundamentalistul creştin, care va face o ciorbă similară din versete biblice şi basme populare. Asta înseamnă că desfiinţează extremiştii adevărul? Nicidecum! Adevărul va rănâne neschimbat, în pofida necunoaşterii lui. Tabla înmulţirii nu se va schimba, chiar dacă noi nu am cunoaşte-o. De ce "tabla înmulţirii a realităţii" a ajuns să fie strâmbă în mintea multor oameni? La întrebarea aceasta e greu de răspuns...

Realitatea este independentă şi adesea diferită de ideile din mintea noastră. Prin cunoaştere, în minte ajunge să se formeze o hartă care reprezintă mai mult sau mai puţin fidel realitatea. Această hartă nu este teritoriu (a se citi realitatea), ci doar reprezentarea lui. Dacă întâlniţi oameni rătăciţi, nu vă miraţi prea tare: lor anumite condiţii le-au favorizat scrierea unor hărţi distorsionate în minte.

Când harta aceasta ajunge să fie bine "tipărită", individul va lupta - uneori chiar şi până la moarte - pentru a îi păstra integritatea. Încercaţi să convingeţi un terorist musulman că după martiriu nu îl aşteaptă 70 de fecrioare în rai, şi veţi avea o mare problemă (tocmai pentru că cineva a avut grijă ănainte să îi pună în cap o "hartă" pe care apar şi cele 70 de fecioare...).

Cum putem lupta împotriva erorii şi a "erorilor de paradigmă"? Hm... greu de găsit soluţia optimă...

Opiniile şi credinţele

Povestea asta cu diferenţa dintre adevărul veritabil şi opinie există demult în conştiinţa europenilor. Suficient să v-o reamintesc din metafizica lui Platon, aşa cum o expune el în 'parabola peşterii'. Nu ştiu dacă Platon chiar a crezut ad literam în existenţa ontologică a ideilor sau, mai curand - ca şi mine - s-a referit la aceasta ca la o perfecţiune conceptuală, virtuală. Cert este că am preluat la nivel colectiv această concepţie, conform căreia doar cunoaşterea lumii ideale constituie adevăr, restul fiind doar părere (nu insist cu exemple).

Aceasta fiind moştenirea, nu mă miră că primii sociologi au acordat o importanţă deosebită studiului opiniilor şi credinţelor. Probabil că mulţi aţi citit lucrarea lui Gustave Le Bon cu acelaşi titlu ca această postare. Nu la ea am dorit să mă refer, dar m-am simţit dator să o menţionez, ca pe o piatră de hotar în sociologie. Probabil că fondatorii ştiinţelor sociale moderne au dorit - printre altele - să lovească direct în paradigma eclesiastică a vremii lor, chiar dacă nu toţi o afirmă explicit (alţii au fost mai preocupaţi să desfiinţeze biserica şi să o decredibilizeze total, dar asta este o altă poveste). Ei se află pe linia gândirii cu filosofia greacă, reînnodată de Renaştere şi "epoca luminilor", iar entuziasmul lor este vădit. Curentul umanist nu se lovise încă de cele două războaie mondiale, aşa că îi putem înţelege parţial pe exaltaţii de atunci, pe cei care glorificau raţiunea umană.

De fapt, introducerea de mai sus a fost doar pretextul de a introduce în discuţie problema pe care aş vrea să o discutăm: cum anume ajungem să cunoaştem, cum putem avea certitudinea că ideile, concepţiile, credinţele noastre sunt bazate pe realitate? Nu aspectele teoretice le pun în discuţie, ci cele practice, care adesea au un rol major în privinţa deciziilor cruciale din vieţile noastre. Permiteţi-mi să dau un exemplu: criza economică actuală a lovit mulţi oameni oneşti care, muncind zeci de ani, şi-au încredinţat veniturile pe mâinile (era să zic pe minţile... dar cred că tot cu mâinile şi-au îndesat banii deponenţilor în buzunare şi conturi personale, chiar dacă au bătut cu ele în tastaturile unor computere) unor entităţi care nu le-au mai returnat, şi nici nu o vor face vreodată, banii investiţi. Deci, omul a muncit toată viaţa, a facut economii cu anumite sacrificii, cu gândul la ziua când se va bucura de rodul muncii lui. El chiar a crezut că anumite instituţii nu doar că îi vor păstra banii, ci şi că îi vor returna înmulţiţi. Bine, dar această credinţă stă la baza economiei actuale: pe acest principiu funcţionează instituţii importante, precum băncile, ce să faci cu banii, să îi ţii la saltea? LOL

Prin urmare, a existat o "tradiţie" puternică, instituţionalizată, care i-a îndemnat să bage banii pe oriunde se pot înmulţi mai bine (asta îmi aduce aminte de Pinocchio, când vulpea a vrut să îi fure banii şi l-a pus să îi cultive pe câmp...), iar de partea cealaltă, recomandarea expresă de a nu strânge averi mari în această lume, deoarece rolul banilor este să circule şi să producă bunăstare întregii societăţi (nu Marx a zis asta, vă las să ghiciţi cine...). De fapt, dacă aveţi curiozitatea, căutaţi pe web ce a spus A. Toffler că reprezintă valoare în "valul al 4-lea" şi veţi afla că au mai spus-o şi alţii...

Este viaţa o loterie, care ţine de norocul să îţi iasă varianta câştigătoare? Vom discuta în continuare despre aceasta.

Limbajul şi persuasiunea 2

Cei mai mulţi dintre noi ne mulţumim ca o entitate oarecare să ne "ajusteze" mesajul, astfel încât să ne ni se umple taviţa de cerşetori cât mai mult şi repede. Putem fi chiar noi cei care să găsim o strategie mai bună, un mesaj mai eficient, un loc de cerşit mai bine plasat, iar dacă la sfârşitul zilei de cerşit randamentul a crescut, suntem mulţumiţi.

Înainte de distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70 AD, doi apostoli au fost interpelaţi de un cerşetor, bolnav cronic (olog din naştere), care îi implora din priviri să îi dea şi lui măcar un banuţ. Spre deosebire de ziaristul care i-a îmbunătăţit orbului metoda de cerşit, cei doi au o reacţie cu totul diferită: pur şi simplu îi oferă soluţia vindecării.

A Man Healed By Peter And John

View more OpenOffice presentations from David Walters.

Chiar dacă puterea vindecării nu este la noi, câţi ne gândim (ca să nu mai zic rugăm) pentru o soluţie radicală atunci când avem vreo problemă? Orbirea spirituală este un mare handicap, chiar dacă nu este recunoscut ca atare de nicio autoritate medicală. În loc de un mesaj de cerşit mai bun, eu vă propun să căutaţi soluţia veritabilă: vederea spirituală.

Limbajul şi persuasiunea

Îmi este destul de greu să aduc argumentul suprem în problematica relaţiei dintre atitudinea noastră în faţa vieţii şi limbaj. Apoi, ar fi şi prea mult de scris LOL, iar vi v-aţi plictisi de atâta citit. S. Covey a formulat ideea la modul: "felul în care vezi problema este problema" şi "a vedea este egal cu a fi". Pare greu de crezut că persuasiunea are la bază cea mai banală acţiune în comunicare, şi anume afirmaţia, iar că pentru a convinge pe cineva de un lucru, primul pas este să îl afirmi.

Dar cred că cel mai bine veţi înţelege ce am vrut să spun, urmărind slideshowul următor. În pofida condiţiei nefericite a cerşetorului, exemplul mi s-a părut relevant. Poate şi noi suntem orbi spiritual şi avem nevoie ca cineva mai inţelept decât noi să ne ajusteze mesajul de ajutor:

Orbul Si Ziaristul

View more OpenOffice presentations from Alexandru S.

Depresia şi pesimismul 2

Ce este mai periculos: o bombă sau o idee fixă? Acum, depinde. Majoritatea veţi răspunde că bomba, din cauză că omoară oameni. Însă şi ideile omoară omoară oameni, nu la fel de direct, ba chiar aş putea spune că mai mulţi. E.g., câteva idei adânc intrate în mintea lui Hitler, au provocat nenumărate victime. O bombă o dezamorsezi, însă cum scoţi o idee fixă din mintea cuiva? Probabil că nicicum. Şansele de reuşită sunt foarte mici. Speranţe mai mari sunt în cazul bombei.

Iată că începem să realizăm cum o idee insignifiantă, are potenţialul, în funcţie de împrejurări, să se transforme într-o bombă. De exemplu, dacă Hitler ar fi fost un simplu soldat în război, ar fi anihilat câţiva inamici şi eventual decorat pentru asta. Dar din postura de Cancelar al unei forţe precum Germania, ideile sale au devenit letale la scară mondială. Puţini conştientizăm că răul pe care îl producem este la scară mică din simplul motiv că nu dispunem de o sferă de influenţă mai mare. Până nu demult, dacă Vodă dormea rău sau dacă i se năzărea, punea mâna pe sabie si tăia câteva căpăţâni, doar pentru că aşa avea el chef. Mulţi se rezmă să îşi chinuie familiile, să îşi bată nevestele etc. doar pentru că asta e aria lor de stăpânire LOL.

Acum am ajuns la ideea centrală a diadei depresie - pesimism: depresia o tratezi cu medicamente, însă pesimismul nu, tocmai din cauza faptului că acesta se hrăneşte din ideile ciudate pe care le putem avea în minte.

Antidotul şi opusul pesimismului nu este optimismul, ci credinţa. Între credinţă şi optimism, există o relaţie asemănătoare celei dintre depresie şi pesimism. Aveţi sau aţi avut în anturajul vostru persoane cărora atunci când încerci să le îmărtăşeşti o speranţă, un plan bun care ţi-a venit în minte, să ţi-a reteze din prima cu: "nu merge măi asta, n-ai nicio şansă, te asigur eu"? Dacă nu cunoaşteţi asemenea persoane, sunteţi fericiţi şi probabil deja aveţi o mentalitate sănătoasă, care îi ţine pe pesimiştii cronici la distanţă.

Music Video Code by Video music section video promo