În general, stresul este definit drept o stare neplacută, anormală, produsă organismului de un factor sau ansamblu de factori (definiţiile din dicţionare sunt tare inacurate, dar merită să aruncaţi o privire; nici wikipedia nu pare a sta foarte bine la capitolul acesta, însă informaţia este mai extensivă acolo). În ziua de azi, mai tot omu' se plânge că este stresat, mai ales că totul (stresul punctiform) se adaugă pe un fond de stres difuz, un soi de stres al vremurilor. Ce este adevărat şi ce este mit urban în toată povestea stresului?
Hans Selye a fost cel care a consacrat termenul "stres" în sensul în care îl utilizăm azi. Medic într-un spital din Praga în perioada interbelică, el a plecat de la observaţia că pacienţii din spital erau posomorâţi, acţionând ca după un pattern comun în activităţile de rutină comportamentală (mers, vorbit etc.); întrebarea pe care şi-a pus-o a fost: oare aceşti oameni sunt deprimaţi din cauză că sunt bolnavi sau sunt bolnavi ca o consecinţă a depresiei? (ulterior psihosomatica vine cu răspunsuri mai argumentate la această întrebare). Mai târziu, Selye ajunge să postuleze două tipuri de stres: eustresul, stres pozitiv, şi distres, stres negativ, ambele cu efecte fiziologice aproape identice. De aici, două concepte esenţiale pe care le dezvoltă: (1) energia profundă de adaptare, ca un rezervor energetic limitat genetic, a cărei epuizare echivalează cu pierderea homeostaziei şi încetarea vieţii şi (2) sindromul general de adaptare, care evidenţiază etapele de răspuns la stres ale organismului, finalizate cu epuizarea rezervelor de adaptare.
Distresul este totusi mai nociv pe termen lung pentru că organismul intră în acea stare de adaptare numită "luptă sau fugi", situaţie în care lobii frontali ai creierului sunt inactivi, răspunsurile de adaptare fiind preponderent reacţii reflexe, nu elaborări bazate pe cogniţie. Cei care conduceţi autovehicule în Bucureşti, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun, privind la comportamentul şoferilor în trafic (probabil că nişte maimuţele dresate, ar avea cam acelaşi tip de comportament, dar acesta este un alt fel de discurs).
Stresul pozitiv poate avea efect diferit, însă pentru ca lobii frontali să funcţioneze optim este nevoie de serotonină şi echilibru lăuntric. Activităţile spirituale, de exemplu rugăciunea, sunt remedii extrem de eficiente în faţa stresului, mai ales faţă de daunele pe termen lung pe care acesta le poate produce.
Concluzia este că nu avem nicio concluzie: stresul poate fi atât prieten cât şi duşman, contează modul în care ştim să valorizăm experienţele de viaţă. Însă nu uitaţi, distresul poate deveni un inamic teribil, dacă este scapat de sub control.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu