sâmbătă, 5 februarie 2011

Pacatul lui Adam si pacatul lui Lucifer

Imparatul Solomon spunea ceva de genul: "nu raspunde nebunului dupa nebunia lui ca sa nu semeni cu el" si "raspunde totusi nebunului, ca sa nu se creada intelept". O traducere mai exacta a termenului "nebun" in inteles solomonian ar fi "nemintosie", prostie, un fel de "nebunie sociala" i-as zice eu.

M-am intrebat adesea care ar fi atitudinea preferabila in fata unui prost, mai ales ca etica ma impiedica pana si sa il etichetez drept prost, chiar si pentru simplul fapt ca prin aceasta ma pun mai presus de el si ma consider "destept". Si totusi, in viata de zi cu zi, suntem confruntati cu mitocania omului needucat. Daca ar fi sa folosesc limbajul paulin, as zice, ca dintre cei prosti cel dintai sunt. Cu toate acestea, adica desi imi vad minusurile, nu ma consider un om needucat, deci nu ma pot pune de buna voie pe acea treapta. In fond, spiritualitatea reprezinta tocmai demersul iesirii din mocirla, cu scopul de a-i scoate si pe altii de acolo, e adevarat.

Intr-una din lucrarile sale antroplogice de referinta, S. Freud face o paralela intre nevropat (in speta boala obsesiv-compulsiva) si primitiv, concluzionand ca exista multe asemanari intre unul si celalalt. O prima concluzie speculativa care ma ispiteste este aceea ca nevropatul este de fapt retardat cultural, insa stim bine ca lucrurile nu stau deloc asa. Jung spunea ca nebunul inlocuieste pusca cu arcul, nimic mai mult, subliniind astfel latura regresiva a dezadaptarii mentale.

Prima afirmatie pe care as face-o in acest context este ca omul mostenteste un fel de "prostie in Adam", care poate fi privita ca o limitare a capacitatilor sale mentale pe criterii biologice. Probabil ca genetic am devenit o acumulare de tensiuni intre o natura primitiva, instinctuala si un om cultural, fiinta cu capabilitati spirituale. Strambarea timpurie a mintii in familie, factori ereditari, mediul poluat, alimentatia dezechilibrata, stresul, munca in exces, uzura varstei, toate se constituie la un moment dat intr-un cocktail care ne dizolva neuronii, nu intamplator asistam la explozia dementelor la varste din ce in ce mai timpurii. Lucru mai putin stiut, OMS estimeaza ca in cativa ani, bolile mentale vor deveni lider in clasamentul bolilor letale, devansand veterani precum bolile cardio-vasculare si cancerul.

In general, pacatul in Adam este oarecum curabil, simptomatologia fiind dominata de fapte grosolane: droguri (sociale sau nu), imoralitate sexuala, furtisaguri, minciuna. Cine a citit Noul Testament, retine cu usurinta ca Isus a vindecat multe persoane atinse de aceste vicii (vamesii si tarfele intra inaintea ipocritilor in Imparatie, ceea nu nu inseamna ca vor intra vreunii in aceasta stare, ci se refera la prioritatea sanselor). Mai mult, pacatul in Adam nu este o vinovatie mostenita, ci o natura decazuta cu care suntem inzestrati, insa - pentru ca lucrurile sa devina clare - Mantuitorul este numit "al 2-lea Adam", tocmai datorita faptului ca marcheaza schimbarea naturii umane si tranzitia din lumea pacatului in cea a dreptatii.

Insa nu pentru pacatul adamic am dorit sa scriu aceste randuri, ci pentru a il diferentia de un pacat mult mai complex si de o gravitate mai mare, anume pacatul luciferic (voi aveti ca tata pe diavolul, le spune Isus intr-o anume ocazie iudeilor). Distinctia pare la prima vedere destul de artificiala si nefondata, dat fiind ca proto-parintii nostri au devenit un fel de avatari ai pacatului pe planeta noastra, mostenind deci oarecum "calitatile" aliatului catarat in copacul cunoasterii. Asadar, Adam rupe alianta cu Creatorul si isi alege un nou dumnezeu sub forma de sarpe care ii aduce o natura decazata si un spirit titanic. Astfel ca ADN-ul pacatului e un sarpe dublu-spiralat, avand pe de o parte poftele izvorate din dorinta de satisfacere neconditionata a instinctelor, iar de cealalta parte, dorinta de a fi asemeni lui Dumnezeu.

De aici pana a se considera pe sine insusi dumnezeu, nu mai e decat un pas, pe care Cain il face fara sa clipeasca. Mesajul criptat a lui Cain a fost: "nu ai fost multumit, Doamne, cu roadele pamantului pe care ti le-am adus eu, ai vrut un miel, iata ca Ti-am adus un miel mai bun, pe fratele meu" (in acest fel, Cain a fost un fel de prooroc, pentru ca omuciderea sa prefigura intr-un anume sens jertfa Fiului Omului). Cain si-a luat soarta in mainle proprii si a decis ca manuirea va veni de la el, prin gnoza si razvratire. De atunci incolo, multi oameni au fost adusi jertfa pe acest altar al scopurilor cainice, prin razboaie, exploatare, ura si razbunare.

Planeta se afla acum in valtoarea acestei alegeri: mantuirea prin stiinta, in fond nemurirea prin manipulare genetica pare a fi la doi pasi, si cea vestita de Domnul in gradina Edenului, in care Samanta omului va zdrobi capul sarpelui, ca sa nu mai vorbim de cei care cred ca mantuirea le va veni din religie, nu de la Domnul.

In acest punct, rationamentul ne conduce la o dilema, de cine sa ne fie mai frica, de pacatul in Adam sau de cel luciferic? Ah, da, am uitat sa mentionez caracteristicile pacatului luciferic. Poate ma ajuta cineva.

13 comentarii:

  1. Interesant articolul tau si oarescum bine inchegat!Am sa incep cu pacatul luciferic, intrucat nu pot sa nu ma gandesc la asta fara a-l considera in antinomie cu principala virtute propovaduita prin esenta christica. Daca aceasta virtute, dupa care ar trebui sa tanjeasca fiinta umana (si chiar tanjeste inconstient spre asta, dar alegand calea gresita) in drumul ei spre desavarsire, este smerenia, atunci pacatul luciferic, unul dintre ele, de fapt, nu poate fi altceva decat mandria cu variantele ei: trufie, ingamfare etc. Cat despre greutatea suprema a unuia dintre cele doua, pacatul adamic vs pacatul luciferic, atunci nu cred ca ar fi greu de pus in balanta si cantarit. Se spune ca pacatul adamic nu poate fi indreptat, recuperat, anulat prin nicio metoda ori masura corectiva, fie acestea educatia, intelectul, religia, norme, reguli. Ca atare, singura solutie ar fi rastignirea si invierea intr-o noua esenta. Dar Dumnezeu ni l-a dat pe fiul sau pt asta, asadar avem solutia si calea. Ni s-a dat o sansa. Ne mai trebuie vointa. So, ceea ce ne ramane de facut e sa luptam cu pacatul luciferic.

    RăspundețiȘtergere
  2. Wow, impresionant comentariu! Pari a fi absolvit vreo scoala de teologie, anonimule :)

    De fapt, ce ma rodea/ roade pe mine este atitudinea corecta pe care ar trebui sa o avem in fata nebunului, pentru ca in confruntarile cu acesta ma simt neputincios si am adevarate dileme morale.

    Asa ca am ajuns la concluzia ca te poti imprieteni cu o persoana vicioasa, te intelegi cumva cu ea, dar omul prost poate fi un adevarat demon.

    Sigur ca s-ar ridica intrebarea: "de ce trebuie sa ne pese de nebuni sau prosti?" Poate ca de fapt nu ne pasa, in afara cazului in care suntem legati cumva de ei...

    Apoi mai apare un aspect: un om cu o viziune limitata ii va acuza el insusi pe ceilalti ca sunt prosti... Deci as vrea sa se inteleaga, eu nu acuz pe nimeni, doar imi pun anumite intrebari la nivel teoretic.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ei, dar nu zice nimeni ca ai acuza pe cineva! ...doar daca nu stii tu ceva anume care sa te indreptateasca sa-ti pui problema asta! Glumesc! Insa revenind la intrebarea ta referitoare la cum te poti comporta cu un nebun, acum depinde si la ce vrei tu sa spui prin `nebunie`. Acum vreo doi ani, o colega de-a mea si amica, m-a sunat, anuntandu-ma ft grav, ca e in spital la Obregia, sa ma duc la ea ca nu are pe nimeni si ca medicul ei vrea sa vorbeasca neaparat cu cineva. Stiam cate ceva din istoricul `suferintelor` ei, dar nu-mi inchipuiam ca e atat de grav, cum ar fi schizofrenia. Avusese de-a lungul anilor niste episoade ciudate, teribile, cand am gasit-o, noi colegii, in strada, tavalita, batuta, amnezica, nestiind cum si de ce ajunsese acolo ori cine e. Dar nu am stiut pana acum ca motivul e unul destul de grav.

    Cand m-am dus sa vorbesc cu medicul ei, l-am intrebat cum trebuie sa ma port cu ea, ce trebuie sa fac sa fie cel mai bine si sa nu o afecteze (inconstient), sa nu aiba vreun impact nedorit asupra ei modul in care simteam si vroiam s-o intampin. Mi-a raspuns simplu ca nu trebuie deloc sa joc un rol, ci s-o tratez ca si cum nu ar avea nimic, ca si cum n-ar avea derapaje cumplite si cutremuratoare. Pt ca, in momemtele ei de luciditate care sunt aproape permanente (are episoade destul de rar, unul la cativa ani sau o data pe an, oricum e sub tratament; e un om extrem de inteligent, cultivat, capabil in munca ei si uneori o observ in manifestarile ei zilnice si ma intreb daca totul nu a fost in inchipuirea mea, boala ei, adica) pare cel mai echilibrat si capabil om. Daca as parea ca o menajez, ar fi suspicioasa si m-ar ocoli, m-ar dispretui, chiar si asta ar ridica un semn de intrebare in constiinta ei, relativ la receptarea bolii ei si asta ar afecta-o teribil stiind ca e stigmatizata. Bine, ea stie, defapr, nu stiu cat stie, evit sa vorbesc cu ea despre asta si nici ea n-o face, dar e o lupta extraordinara in ea de a putea dovedi ca poate fi `normala`.

    In ce priveste modul in care se cuvine sa reactionam in fata prostiei, acum trebuie sa chestionam acea prostie: este ea rezultatul unui proces patologic, omul fiind un imbecil, un idiot nevindecabil ori il reprezinta asa cum e el, ca stare, ca trasatura, fara a avea scuza ca e bolnav. Si oricum, stii faptul ca exista la nivelul simtului comun o anume ingaduinta fata de ea, fiind cumva, asociata, prin nush`ce rationament palpabil ori impalpabil, cu o anume seninatate, pace, bunatate etc. Acum atitudinea inteligentului (intrucat se pare ca prostia este antonimul inteligentei si nu al desteptaciunii, al carei antomin e ipostaza de a fi novice) nu cred ca ar trebui sa fie una de ignoranta fata de prostie, pt ca atunci asta poate fi perceputa ca o incurajare si ca `prostii` au dreptate. Atunci care ar mai fi deosebirea dintre prostie si inteligenta?! sa nu mai zic de cei care, pt a nu avea probleme cu intoleranta prosTului, simuleaza chiar prostia.

    Cred ca, initial, fiecare trebuie incurajat sa faca ceea ce poate, fara sa i se vanda iluzii cu referire la posibilitatile lui de `dezvoltare`, oricat de aproape sau inexistenta, practic, ar fi proximitatea sa.

    bine... sa nu uitam ca si cei inteligenti se pot comporta prosteste uneori. noroc ca le trece repede! sau... macar speram din toata inima! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Asocierea implicita pe care am facut-o intre nebunie si pacat exclude oarecum din discutie nebunia clinica, patologica. Da, am avut si eu prieteni cu episoade psihotice si n-am putut avea decat mila si intelegere. Geneza/ etiologia psihozei poate interfera cu discutia despre nebunia sociala/ prostia, dar ramane un capitol aparte, zic eu.

    Prin prostie inteleg asocierea unui fel de retard intelectual mostenit sau dobandit (combinatiile si modalitatile aparitiei acestuia sunt practic infinite, are si prostia creativitatea ei) cu mandria, cu suficienta de sine. E.g., inteleg ca o persoana isi maltrateaza un membru al familiei din nestiinta la inceput. Apoi cineva ii spune (si argumenteaza) ca nu e bine. Persoana persista in greseala. Dupa aceea, altcineva ii spune acelasi lucru, apoi inca unul si doi si trei etc, iar persoana in cauza o tine tot asa.

    Aici am o dilema morala: a lasa lucrurile sa curga asa, inseamna a fi de acord cu raul facut unei persoane fara aparare. A lua o pozitie prea dura fata de initiatorul raului are de asemenea sensibilitatile ei. Ce e de facut?

    Exemple de genul acesta pot gasi destule, dar si din cele in care un expert spune: "nu te duce acolo ca iti spargi capul"; unul asculta si nu se duce, altul zice ca stie el mai bine, ca cine e expertul lui peshte, se duce si isi sparge capul.

    Cap pe aici se invarte dilema mea. Merci, anonimule, pentru replicile clarificatoare.

    RăspundețiȘtergere
  5. Cred ca dilema ta reala nu consta in faptul ca nu stii cum trebuie tratati asemenea indivizi, ca nu stii daca sa lasi `lucrurile sa curga asa` ori `sa iei o pozitie prea dura`. Cred ca stii ft bine ce ai de facut, insa nu indraznesti (sa-i spunem, dintr-o anume pseudointelegere - pe care as numi-o reticenta ori chiar teama -, si delicatete) sa dai Cezarului ce-i al Cezarului, chiardaca Cezarul e un `prost` dublat de aroganta crunta. Asta cred ca e reala dilema si te inteleg, intrucat multi avem tendinta unei asemenea opacizari la abordarea cum se cuvine a acestui `flagel`.

    Acum, serios vorbind, consider ca prostia e inamicul nr. 1 al civilizatiei, incluzand aici evolutia individuala spre un anume progres atat spiritual, cat si intelectual. Asta, alaturi de rautatea gratuita si chiar si de cea, chipurile, justificata. Da, e cea mai mare plaga a societatilor. Stii cum spunea Einstein, ca doua lucruri sunt infinite: universul si prostia, dar de primul nu era sigur. Asadar... Cred ca trebuie sa fim ft atenti cu prostii; cu ei nu e de glumit si de ingaduit. Bine, daca e vorba de o prostie patologica, asa cum spuneam anterior, atunci ingaduinta e necesara, caci ar trebui sprijiniti si protejati. E vorba de asigurarea unei calitati mai bune a vietii lor, pana la urma. Insa prostul cu patalama, cu nush`ce atestat in vreo privinta, trebuie clar infruntat, astfel incat impactul lui asupra evolutiei lucrurilor si societatii sa fie minim. Genul asta de prost nu trebuie nicidecum incurajat, astfel incat sa creada ca i se cuvine INSUSI dreptul de a se impune, de a conduce. Prostul nu-si cunoaste limitele, imi pare rau, nu vreau sa jignesc pe nimeni, insa vreau sa-i pot arata unde i-e locul si, sa-l pun, in ciuda inversunarii lui de idiot `decerebrat` ori lobotomizat, dar vanitos si crudca un animal de prada in manifestarea acerba a instinctelor lui feroce, la locul lui. Neavand constiinta limitelor sale, nestiind cat de infect si infectios poate fi, el se poate alia cu altii din aceeasi bransa, generand o forta covarsitoare, capabila sa rada toata inteligenta la un loc, daca aceasta din urma nu e autoritara, vehementa, solida, valida si perseverenta. Si, intr-un astfel de conglomerat, prostul inmultit si, deci vesnic prolific, poate veni sa-si impuna viziunea sa asupra lumii si vietii.

    Asadar, fa ce trebuie si stii ca trebuie sa faci! :) Trebuie sa fim demni! ...Macar pt propriul respect! :) ;)

    RăspundețiȘtergere
  6. Sper ca replica mea ultima sa nu fie interpretata drept ofensa! N-avea cum, ti-am zis doar ca mi se pare destul de interesant si de bun simt punctul tau de vedere! Aceeasi dilema cred ca o au multi. Vine dintr-un rafinament al intelectului si al unei anume structuri sensibile.

    RăspundețiȘtergere
  7. nu Anonimule, tu le zici bine, doar ca ma gandeam la ce ai spus. azi, am dat o tura prin padure :D si tocam la ganduri, printre altele si spusele tale. ma gandeam ca as scrie ceva despre dictatura afectului ca sursa a prostiei, cauza comuna pentru multe dintre tammpeniile pe care le facem in viata. sincer, nu am dus lipsa de prostie la viata mea, ma refer la cea produsa de mine LOL.

    in sah, primul pas spre un joc performant este eliminarea propriilor greseli, lucru pe care l-am invatat de pe la 3 ani :D pentru mine, metafora sahului a ramas un fel de standard de viata, pentru ca eliminarea greselilor prostesti te scuteste de multe necazuri. insa, asa cum ziceam, o alta sursa a prostiei este afectivitatea lasata de capul ei, cel putin mie mi-a produs multe daune :D

    RăspundețiȘtergere
  8. Daca ar fi sa ne gandim la ce reprezinta afectele conform Bisericii, ele sunt anumite `stari` si `trairi`care au aparut in om, dupa caderea in pacat. Cedand ispitei, omul a vrut sa devina asemenea lui Dumnezeu, incercare care a esuat, astfel ca el a sfarsit prin a se apropia de animalitate. Inainte de pacatul adamic, nu exista senzatia de placere, durere, nevoie de orice fel: foame, sete, frig etc, ceea ce inseamna ca nu se cunostea chinul supravietuirii. Odata cu pacatul adamic au aparut niste manifestari (afectele) pe care omul le putea folosi in favoarea sau defavoarea lui. Afectele incumba, in traditia bisericii, o reala simbolistica, putand fi folosite in sens constructiv al apropierii omului de Dumnezeu si ideea smereniei. Ceea ce inseamna ca emotiile, ca manifestari afective, trebuie monitorizate, ca si modalitatea in care ele ne influenteaza existenta incepand (placut sau neplacut). Pana la urma, aparitia lor nu e ceva cu totul neobisnuit, ele reprezentand o reactie generala, functionala la un stimul. Truman Capote spunea ca toate actiunile omului se datoreaza fricii. Asadar, actionam sub imperiul instinctului de conservare, de supravietuire, sub imperiul unui lant de reflexe neconditionate. Bun, dar se vorbeste de sacrificu suprem! Cu el cum ramane?! Si stim in mod real ca e ceva cert, nu doar literatura. Hm, dar si aici exista o dihotomie: exista un sacrificiu suprem spontan sau in afect, la nivel de instinct, dar si un sacrificu suprem generat de iubirea neconditionata, cea reala. Insa, se iveste intrebarea: e posibil sa existe doua categorii de indivizi, doua lumi, pe de o parte unul/una care actioneaza numai sub biciul fricii ce deschide un univers dual: al pedepsei si al recompensei, si pe de alta parte altul/alta care-si motiveaza actiunile numai prin iubire neconditionata?!

    ...Ce perversa poate fi mintea umana si prin ea, noi! Nu demult stateam de vorba cu cineva si la un moment dat ii suna telefonul. Raspunde cu o anume iritare si inversunare care o facea sa-si inclesteze maxilarele de furie si ura. Am intrebat-o ce s-a intamplat. Mi-a raspuns ca o cautase un individ `de care nu are chef`. Am intrebat-o daca urmarea ceva. Mi-a zis ca nu dorea nimic, doar sa vada ce face, cum ii mai e. O `enerva` pana la paroxism ca aceluia ii pasa!. Eram in soc, caci n-o intelegeam. Am intrebat-o de ce nu-i spune sa n-o mai caute, daca prezenta lui o pune in imposibilitate de feedback si de reactie de bun simt, provocandu-i blocaje. Mi-a spus ca nu vrea sa para brutala. Asta m-a facut sa rad, caci nimic nu putea fi mai brutal decat spectacolul pe care tocmai il daduse in fata mea la telefon, nimic nu putea fi mai crud, umilitor si perfid decat reactia ei: `Ce vrei? Nu pot sa vorbesc! N-am timp! ...O sa vorbim cand o sa vorbim! Noroc ca avem guri si urechi!` (asta imi sunase ca un `du-te dracului!` Asadar, i-am spus ca problema nu era la individul acela, ci la ea, pt ca era incapabila sa-si infrunte propriile spaime, fantome si neputinte. Intr-un sfarsit mi-a zis ca nu poate sa-i spuna sa n-o mai sune niciodata, intrucat acela (si o spunea destul de retinut, fara sa aiba prea mult curaj) o facea din bunatate, din generozitate. De fapt, ce nu suporta era aceasta bunatate a lui, pe care nu o intelegea ca manifestare in mod gratuit. Nu o intelegea pt ca nu era capabila de asemenea bunatate, pt ca nu se putea eleva intr-o asemenea pozitie, caci i se parea injositor pt o `femeie` de calibrul ei, de director de departament economic nush` la ce firma, citita, plimbata in toata lumea. De fapt, se dispretuia pe ea pt asta, ca stia ca ii era inferioara ca si spirit, ca si capacitate de integrare a intelectului in mii si mii de alte structuri inefabile. El era bun si ea il aprecia pt asta, mult, dar nu stia s-o arate, s-o manifeste. Si atunci cum a reactionat ea, lasandu-se prada instinctului?! ...A recurs la rautate. Rautate gratuita!

    In consecinta, e tare greu sa fim buni si recunoscatori celor care se gandesc la noi din toata inima!

    RăspundețiȘtergere
  9. Ma tot gandesc la ideea ta: `dictatura afectelor` si marturisesc ca ai dreptate sa privesti lucrurile asa. Pana la urma, chiar experienta mea putina, dar perseverenta, de observator al lumii inconjuratoare si al propriei persoane, ne poate indreptati sa dam vina si pe ele.

    Stii, ma gandeam ca singurul dusman al omului e el insusi. Nu atat un altul, un celalalt, cat el insusi. Cand Adam a cazut in pacat, indepartandu-se de desavarsire, asadar de Dumnezeu, pacatul nu a constat atat in faptul ca s-a lasat ispitit de sarpe pt ca apoi sa cunoasca rusinea si, cautand ceva sa-si acopere goliciunea, adica trupul pe care Dumnezeu i l-a data asa, se ascundea, altfel, de Tatal ceresc. El a constat in faptul ca, desi chestionat de Acesta de ce isi ascunde trupul, el a simtit nevoia sa minta, sa ascunda adevarul, neexplicandu-i lui Dumnezeu, cum, nestiind ce face, s-a lasat ispitit de sarpe, recunoscandu-si astfel greseala. Pt asta l-a invinuit Dumnezeu, nu pt faptul ca a gresit! L-a invinovatit si l-a alungat din Rai pt faptul ca nu a avut curajul `sa se spovedeasca`, sa spuna adevarul, sa se destainuiasca, dand dovadade curaj si, deci, de curatenie sufleteasca. Prin acest secret al lui Adam, omenirea se condamna la perfidie, la viclenie, la infruntare, la mandrie. Dar Dumnezeu ne-a mai dat o sansa prin Fiul sau. De aceea ne e data spovedania: nu pt a ni se da sanctiuni, canoane si biciuri peste trup, ci pt ca omul sa recunoasca cine e, ce e, ce poate si ce nu. Sa aiba curajul sa se confrunte cu el insusi, sa inceapa analiza, scrutarea intorcand mai intai si mai ales ocheanul spre el insusi. Observandu-se pe sine eficient, corect, perseverent, atunci si numai atunci putea omul deveni criticul celorlalti. Numai atunci isi incepea odiseea spre intelepciune. Dar numai in sensul real, constructiv. ...ca evolutie a spiritului.

    Nu stiu de ce pornim de multe ori in a-i `califica` pe altii de la cate o idee preconceputa, falsa si proasta. Nu stiu de ce avem de ft multe ori senzatia ca ceilalti vor ceva de la noi, ca vor doar sa ne discrediteze, sa ne pacaleasca, sa ne amageasca, sa ne induca in eroare, cand de multe ori intentiile lor sunt atat de bune si nobile! Nu stiu de ce nu suntem mai niciodata multumiti cu ceea ce primim, chiar daca nu ni se cere ceva in schimb! Poate pt ca privim totul ca pe un troc, ca si cum ni se cuvine. E mai usor sa fim suspiciosi, banuitori, intriganti, paranoici, rautaciosi, nesuferiti, crezand ca nush`ce ni se coace pe la spate, cand totul nu e decat in mintea noastra. Nimeni nu comploteaza impotriva-ne. Nimeni nu ne vrea raul, atata vreme cat facem bine si daruim bine ...Ori, poate, stiu! Pt ca ne e vesnic teama, suntem vesnic in garda, la panda, in stare de alarma, cu sabia ridicata, vesnic in capcana transei. Habar n-avem insa, ca ne e teama de noi insine, de propriile fantome care ne bantuie, de cosmarul in care noi insine ne suntem ucigasul. Ne ucidem cu buna stiinta prin spaimele noastre caraghioase si de prost gust. De aceea suntem prosti, caci ne comportam ca atare. Caci pervertim si calcam in picioare tot tributul nobil de sange si sudoare pe care l-a platit in contul nostru inteligenta...

    Sper sa nu deranjeze comentariul meu! Era un moment de acerba si dorita luciditate! :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Acu' presupun ca anonim1 = anonim2, daca gresesc, scuze!

    Deci, anonim1, cred ca omul avea afect inainte de pacat, altfel nu ar fi putut iubi, asta imi apare destul de evident. Apoi, afectu' nu e ceva rau, poate deveni astfel cand este "deturnat" de la rolul lui, cumva pervertit. Poate insasi atitudinea prietenei tale ar putea fi explicata prin prisma dominarii unui afect rau, sa zicem in forma sa instinctuala. Inca ceva: nu prea cred in "psihologia patristica", macar ca respectivii or fi fost oameni evlaviosi, care il cautau pe Dumnezeu. Eu plec, in interogatia mea retorica, de la realitati factuale bazate pe stiinta actuala numita psihologie, nu construind pe basme.

    anonim2 (sau postare2): dictatura afectivitatii este o metafora care exprima, intr-un sens, un adevar neuro-psihologic, cum ca afectul s-a dezvoltat inaintea ratiunii, beneficiind de structuri cerebrale mai profunde si mai complexe decat cea din urma, iar - in alt sens - ca omul nu poate domina rational afectivitatea. Caderea in pacat a avut caracter forensic zic io si a fost sacntionata ca atare fapta penala, nu neaparat lipsa de regret sau a incercarii de a cere iertare, Exista o diferenta clara intre vina si vinovatie. Sunt rupturi/ greseli ireversibile, in sensul ca ele nu pot fi pur si simplu intoarse pentru a fi reparate, ci procesul unui evcentual remediu devine unul extrem de complex uneori.

    RăspundețiȘtergere
  11. Uite, ca sa nu existe niciun dubiu, nu am urmat teologia, nu am studiat-o indeosebi ori din vreo pasiune sau interes anume, nu sunt o persoana religioasa (credincioasa, da!, consider ca relatia mea cu Dumnezeu e una pur personala si nu intermediata de vreo dogma bisericeasca sau mai stiu eu ce precepte religioase), insa, citind, cunoscand, afland, mirosind, daca vrei, am integrat unele concepte ori viziuni asupra lucrurilor in propriul meu sistem de functionare, de perceptie si intelegere a lumii si gestionare a ei (sa nu excludem sistemul de valori). Sa zicem ca uneori avem nevoie de cate o poveste, chiar daca ea e pura bazaconie manipulativa si suntem constienti de asta, insa trebuie sa recunoastem, ca uneori reperele, oricat de spectrale si iluzorii ar parea, ne ajuta, fie si instinctiv, din teama de necunoscut si puterea hipnotica pe care o percepem in acest necunoscut (caci, deh, suntem cam reticenti si suspiciosi la ceea ce nu cunoastem, ceea ce putem traduce prin teama), ne ajuta sa ne disciplinam intrucatva, sa ne redresam fie si-o clipa, sa ne scuturam ca de-un fir de praf.

    Bineinteles ca ai dreptate ca afectu`, cum spui tu, nu e neaparat ceva rau! Dimpotriva, uneori e-al naibii de minunat :)), insa spuneam ca, daca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (ca observatie de bun simt), atunci, asta inseamna vesnicia, inseamna fericirea si iubirea, toate fiind infinite, deci fara meandre, momente de climax, de pravalire ori care sa alterneze cu dispret, ura, deznadejde. Ceea ce se simte intru Dumnezeu e egal cu el insusi, infinit, peste tot la fel, nu exista intensitati ori lipsa lor. Si atunci ne putem explica starea de seninatate desavarsita si lipsa senzatiilor, a vibratiilor, a alternantei de stari, adica ceea ce am numi trebuinte, nevoi, etc (caci psihologia ne invata ca nevoile nu sunt acelasi lucru cu trebuintele). Aici se plaseaza afectele (nu ma pricep, e doar ceea ce-mi pot reprezenta eu deductiv in lipsa unor studii de specialitate). Pana la urma, emotiile sunt ceva firesc, integrand elemente fiziologice, cognitive, comportamentale si mai stiu de care, dar necesare pt a facilita un raspuns la o anume situatie. Ma gandeam ca uneori ne pot salva chiar viata, pt ca, intr-un fel, de ele depinde calitatea vietii noastre. Suntem ceea ce gandim ori avem ceea ce nutrim prin gandul nostru. Ca sa nu mai spun de faptul ca a constientiza o emotie, poate ajuta la schimbarea lucrului care a produs-o, daca emotia e potrivnica starii noastre de bine.

    Asadar, nu sustin cu incapatanare vreo teorie, idee sau vreun raspuns batut in cuie. Faptul ca putem vedea lucrurile diferit nu ne face mai putin interesanti! Nu crezi? :) Cu atat mai mult cu cat preocuparile tale imi par interesante si-mi starnesc curiozitati 9intelectuale). Iar mie imi place sa ascult si sa invat!. :)

    RăspundețiȘtergere
  12. Uite, stii ce cred eu?! ca emotiile lasate sa se dezlantuie, fara sa le convergem catre un sens eficient, pot face praf si pulbere (de stele sau nu :))...) ratiunea si, in consecinta, intregul labirint al intelectului. Important este ADEVARUL. Sa ne fim fideli noua si sistemului nostru de valori, pe care, nu ma indoiesc il construim si-l consolidam in timp, ghdati de ratiune si lucruri care ne intampina fiinta intru devenire, compatibila cu ce e mai bun in noi. Iar adevarul se traieste. Se traieste, fir-ar sa fie!

    RăspundețiȘtergere
  13. pentru discutii diverse ma gasiti pe:

    http://landsinromania.com/phorum/

    RăspundețiȘtergere