Povestea asta cu diferenţa dintre adevărul veritabil şi opinie există demult în conştiinţa europenilor. Suficient să v-o reamintesc din metafizica lui Platon, aşa cum o expune el în 'parabola peşterii'. Nu ştiu dacă Platon chiar a crezut ad literam în existenţa ontologică a ideilor sau, mai curand - ca şi mine - s-a referit la aceasta ca la o perfecţiune conceptuală, virtuală. Cert este că am preluat la nivel colectiv această concepţie, conform căreia doar cunoaşterea lumii ideale constituie adevăr, restul fiind doar părere (nu insist cu exemple).
Aceasta fiind moştenirea, nu mă miră că primii sociologi au acordat o importanţă deosebită studiului opiniilor şi credinţelor. Probabil că mulţi aţi citit lucrarea lui Gustave Le Bon cu acelaşi titlu ca această postare. Nu la ea am dorit să mă refer, dar m-am simţit dator să o menţionez, ca pe o piatră de hotar în sociologie. Probabil că fondatorii ştiinţelor sociale moderne au dorit - printre altele - să lovească direct în paradigma eclesiastică a vremii lor, chiar dacă nu toţi o afirmă explicit (alţii au fost mai preocupaţi să desfiinţeze biserica şi să o decredibilizeze total, dar asta este o altă poveste). Ei se află pe linia gândirii cu filosofia greacă, reînnodată de Renaştere şi "epoca luminilor", iar entuziasmul lor este vădit. Curentul umanist nu se lovise încă de cele două războaie mondiale, aşa că îi putem înţelege parţial pe exaltaţii de atunci, pe cei care glorificau raţiunea umană.
De fapt, introducerea de mai sus a fost doar pretextul de a introduce în discuţie problema pe care aş vrea să o discutăm: cum anume ajungem să cunoaştem, cum putem avea certitudinea că ideile, concepţiile, credinţele noastre sunt bazate pe realitate? Nu aspectele teoretice le pun în discuţie, ci cele practice, care adesea au un rol major în privinţa deciziilor cruciale din vieţile noastre. Permiteţi-mi să dau un exemplu: criza economică actuală a lovit mulţi oameni oneşti care, muncind zeci de ani, şi-au încredinţat veniturile pe mâinile (era să zic pe minţile... dar cred că tot cu mâinile şi-au îndesat banii deponenţilor în buzunare şi conturi personale, chiar dacă au bătut cu ele în tastaturile unor computere) unor entităţi care nu le-au mai returnat, şi nici nu o vor face vreodată, banii investiţi. Deci, omul a muncit toată viaţa, a facut economii cu anumite sacrificii, cu gândul la ziua când se va bucura de rodul muncii lui. El chiar a crezut că anumite instituţii nu doar că îi vor păstra banii, ci şi că îi vor returna înmulţiţi. Bine, dar această credinţă stă la baza economiei actuale: pe acest principiu funcţionează instituţii importante, precum băncile, ce să faci cu banii, să îi ţii la saltea? LOL
Prin urmare, a existat o "tradiţie" puternică, instituţionalizată, care i-a îndemnat să bage banii pe oriunde se pot înmulţi mai bine (asta îmi aduce aminte de Pinocchio, când vulpea a vrut să îi fure banii şi l-a pus să îi cultive pe câmp...), iar de partea cealaltă, recomandarea expresă de a nu strânge averi mari în această lume, deoarece rolul banilor este să circule şi să producă bunăstare întregii societăţi (nu Marx a zis asta, vă las să ghiciţi cine...). De fapt, dacă aveţi curiozitatea, căutaţi pe web ce a spus A. Toffler că reprezintă valoare în "valul al 4-lea" şi veţi afla că au mai spus-o şi alţii...
Este viaţa o loterie, care ţine de norocul să îţi iasă varianta câştigătoare? Vom discuta în continuare despre aceasta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu